Archive for the ‘Cazul „Alina Lucaci” (Paşcani)’ Category

CAZUL ALINA LUCACI. Poliţiştii s-au încurcat în miile de intervievaţi cercetând ani buni o pistă în care nici măcar nu au crezut

În aprilie 1989, o fetiţă de numai 9 ani, Alina Lucaci, din Paşcani, a dispărut de acasă. La numai câteva zile, trupul i-a fost găsit ciopârţit în zeci de bucăţi învelite în pungi din plastic. Carnea era scoasă de pe oase. Poliţiştii au ratat startul anchetei, iar cercetările care au vizat zeci de piste şi mai bine de 6.000 de oameni nu au dus nicăieri. Ani buni „în care s-a mers în orb” şi care au lăsat în libertate, printre noi, încă un criminal. Deşi au căutat printre măcelari şi bolnavi psihic, anchetatorii nu au reuşit nici măcar să întocmească portretul-robot al ucigaşului.

Carmen Preoteşoiu
Irina Munteanu
Afară se auzeau clopotele. În aer plutea miros de tămâie şi de liliac. Oamenii, cu lumânări şi flori în mâini, se îndreptau către biserică. Era în Joia Mare a Paştelui. 27 aprilie 1989. Soarele parcă începuse să-şi mai ascundă razele pe după nori, însă căldura nici gând să dispară, deşi ceasul să tot fi arătat ora 18:00. Prin parcuri, mamele îşi scoseseră copiii la joacă. Altele frământau de zor cozonaci şi pască, pregătind ultimele detalii pentru sărbătoarea Paştilor. În timpul ăsta, pe străduţe, pe uliţe, prin faţa blocurilor din Paşcani, o femeie îşi căuta cu disperare copila. Cu pasul grăbit şi privirea în toate părţile. Alina Lucaci, copila sa de numai 9 ani, plecase să ducă gunoiul. După ce a dormit de pe la 12:00 şi ceva până pe la 16:00, a mâncat cu poftă, împreună cu tatăl său, ciorba de pasăre şi cartofii prăjiţi. Apoi, zburdalnică cum era, de-ndată ce a auzit că-i rost de ieşit afară, ba mai mult, să şi primească o îngheţată, şi-a pus repede în picioare papucii mamei, şi-a aruncat pe ea un puloveraş subţire, roz, şi cu fusta de pionier cu care rămăsese de când se întorsese de la şcoală a zbughit-o afară.

CĂUTĂRI.
Ultima oară când mama şi-a văzut copila, după cum ne spune ea, a fost în jurul orei 17:15. Fratele Alinei, care pe-atunci avea 10 ani, plecase să vadă circul care ajunsese şi prin Paşcani, iar sora mai mică, Coculeana, de numai 8 ani, a mers alături de colegele de şcoală şi prietenele de la bloc la Denie. La numai câteva minute după plecarea copiilor, mama, Cezaria Lucaci, s-a dus să ia cota de alimente. La întoarcerea în apartamentul din Strada Cuza Vodă nr. 18, la numai un sfert de oră de la plecare, femeia s-a văzut singură. A pus alimentele pe canapea, s-a învârtit câteva minute prin bucătărie, fără să aibă prea mult spor, gândindu-se de ce nu mai soseşte Alina. A coborât din nou şi, după cum spune femeia, a început să îşi caute fata pe străduţe, pe la vecini. A mers apoi la mama sa, care locuia la câteva sute de metri distanţă de ei, dar acolo nici urmă de copilă. Într-un suflet a revenit la apartament, crezând că Alina a ajuns acasă, după ce o fi stat de vorbă cu vreo colegă. Însă doar Coculeana şi Telu i-au deschis uşa apartamentului. Pe Alina parcă o înghiţise pământul.

DE MĂNTUIALĂ. Afară se înserase. Bunicii Alinei, cumnatul şi mătuşa au început să scotocească împrejurimile. Nimeni nu părea să o fi văzut. La fiecare întrebare a căutătorilor, oamenii ridicau din umeri. În acea zi, pe la 20:00-20:30, Cezaria s-a dus la Poliţie pentru a anunţa dispariţia fiicei sale. Poliţistul de serviciu a trimis-o acasă, spunându-i, zâmbind, că o să apară. „Aşa-s copiii, pierd vremea pe drum”, i-a aruncat în faţă o explicaţie ce trebuia să o liniştească. Alina însă nu a apărut nici a doua zi, când mama s-a dus iar la Poliţie să facă plângere. Nici a treia zi, nici în zilele următoare. Abia atunci un poliţist s-a urnit la apartamentul familiei pentru a constata dispariţia. „Cererea pe care am depus-o a fost înregistrată la mai mult de o săptămână de când a fost făcută. Pentru că poliţiştii nu au luat nici o clipă în seamă cererea mea şi nici nu au intervenit la timp”, spune mama fetei. După mai bine de 48 de ore, ore vitale în cazul unei dispariţii, un poliţist a venit acasă, s-a mulţumit să ridice câteva amprente de pe caiete, un ghiozdan şi să ia câteva fire de păr dintr-o căciuliţă. Şi atât.

CIOPĂRŢITĂ. Ulterior, în paginile stufoase ale dosarului dispariţiei Alinei Lucaci, un poliţist avea să noteze: „În timp ce se executau sarcinile pentru găsirea minorei în municipiul Paşcani, în ziua de 10-05-1989, orele 20:20, lângă blocul nr. 6 din Strada Ştefan cel Mare, judeţul Roman, sub o macara fixă, în dezafectare, a fost găsit bustul şi capul unei persoane de sex feminin (copil). Segmentele au fost ambalate în pungi din polietilenă şi erau într-o stare avansată de putrefacţie. Degajarea s-a făcut cu un obiect tăietor: la bust, la încheieturile membrelor superioare, iar capul, din zona vertebrelor cervicale (lipsesc vertebrele 3, 4 şi 5) şi în zona laringelui. Necropsia a stabilit că segmentele aparţin unei persoane de sex feminin, de 10-11 ani, prezentând trei plăgi tăiate superficial în zona pubiană şi a anusului”. De la dispariţia fetiţei trecuseră deja două săptămâni. În tot acest timp, mama, nemulţumită de desfăşurarea căutărilor, a mers şi în audienţă la Bucureşti, la Ministerul de Interne. La întoarcere, la data de 10 mai 1989, femeia nu a mai coborât în gara din Paşcani. Drumul său a ţinut drept, către Roman, anunţată fiind că bucăţi din corpul unei fetiţe au fost descoperite de „căutătorii de gunoaie”, cum i-a numit poliţia. Capul, „înfipt în două beţe, cu părul retezat de la gât cu o sfoară legată de câteva fire de păr din vârful capului, de parcă ar fi fost atârnat de ceva, era al Alinei. Trunchiul zăcea pe o masă a Poliţiei, pielea i se înnegrise, iar desprinderea capului de gât fusese realizată „cu măiestrie”, după cum au observat părinţii fetiţei, dar şi anchetatorii. În momentul când a fost găsită, fetiţa avea limba scoasă, ceea ce i-a făcut pe poliţişti să creadă că a fost omorâtă prin asfixiere.

PE FUNDUL APEI. La numai două zile, alte zece bucăţi din corpul copilei au fost descoperite de un om care voia să scoată apă din fântâna de la intrarea în Hărmăneştii Noi, comuna Todireşti, sat aflat la 4-5 kilometri de Paşcani. În paginile aceluiaşi dosar, acelaşi poliţist nota: „În 12.05.1989, într-o fântână confecţionată din tuburi de beton, cu diametrul interior de 0,42 metri şi 26 metri adâncime, pe partea stângă a drumului judeţean Paşcani s-au găsit zece bucăţi de carne de om, cu greutatea de 8,4 kg, două antebraţe, două palme şi două labe ale picioarelor. Expertiza dactiloscopică a stabilit că impresiunile digitale de la palmele ridicate din fântână aparţin minorei Lucaci Alina”. Colonelul Ionel Moraru, cel care s-a ocupat de la început de anchetă, îşi aminteşte: „Ne-a fost tare greu să scoatem bucăţile de carne din fântână, gura ei fiind extrem de îngustă. Cu o motopompă am golit-o, iar cu ajutorul unei căngi am scos bucăţile de carne care zăceau pe fundul fântânii. Le-am ridicat prin înţepare. Restul a fost scos de un miner pe care l-am băgat noi cu capul în jos. Cauza morţii nu s-a stabilit, gâtul fetiţei nefiind găsit. Fie a rămas pe fundul fântânii, fie a fost în punga de sub macara găsită la Roman. E posibil să se fi pierdut prin mizerii sau să fi fost mâncat de vreun animal. Ori criminalul l-a ascuns în altă parte, tocmai pentru a nu se putea stabili dacă a fost strangulată sau nu”. S-a constatat că bucăţile de carne erau într-un grad avansat de putrefacţie.

6.000 DE PERSOANE, INTERVIEVATE. Moartea Alinei a pus pe gânduri anchetatorii aflaţi pentru prima dată în faţa unui caz atât de complicat şi de terifiant. Variantele pe care au mers au fost multe, însă nici una nu a dus prea departe. Au sădit însă panică şi frică în rândul oamenilor din Paşcani, Roman şi Iaşi. Mama fetei s-a gândit atunci că poate moartea fetiţei ar fi servit traficanţilor de organe, însă din trupul ei lipseau doar oasele picioarelor, ale braţelor şi gâtul. Poliţia a cercetat psihopaţii, alcoolicii, persoanele condamnate pentru viol şi pentru infracţiuni comise prin violenţă şi chiar pe părinţii copilei. La o zi de la găsirea fetiţei, o altă pistă avea să fie furnizată anchetatorilor de o copilă, vecină de bloc cu Alina, Simona Bostan. Din mărturia mamei am aflat că persoana care a găsit-o pe Simona a fost chiar bunicul Alinei. Simona i-ar fi spus că ea a văzut în ziua aceea exact cum s-a petrecut răpirea fetei: Alina ar fi fost aruncată pe bancheta din spate a unei Dacii de culoare neagră de doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu barbă şi cu ochelari negri la ochi, iar în maşină s-ar mai fi aflat şi o femeie blondă. De-ndată ce Alina a fost băgată cu forţa în maşină, aceştia ar fi demarat în trombă. La auzul veştii, anchetatorii au analizat sute de posesori de maşini de culoare neagră, creând aproape o isterie în rândul deţinătorilor de autoturisme Dacia. Deşi, ulterior, după cum crede colonelul Ionel Moraru, „această variantă nu este decât o fabulaţie a fetiţei. Nimeni nu pare să fi văzut copila, cu toate că în acea seară era foarte multă lume pe-afară. De altfel, nici cojile de nuci care se aflau în găleată, după cum ne-a spus mama fetei, nu au fost zărite nici în preajma ghenei, nici pe drumul ce ducea la groapa de gunoi. Chiar mama ne-a declarat că a întrebat oamenii în jur, copiii, şi nimeni nu a spus că a văzut-o pe Alina în acea zi. Relatările copiilor sunt contradictorii, unul spune că a văzut că Alina a fost băgată în portbagaj, celălalt că a fost pusă pe bancheta din spate. Stau şi mă întreb dacă aceşti copii au văzut această scenă, de ce nu au ţipat, de ce nu şi-au anunţat părinţii, trebuia ca cineva să audă… Mi-e greu să cred că s-a întâmplat aşa”, spune colonelul Moraru. Cu toate aceasta, varianta maşinii negre a fost una dintre cele mai bătătorite căi.

CARE PE CARE… O altă pistă pe care au mers anchetatorii a fost cea în care mama fetiţei apărea drept suspect, bănuindu-se că fetiţa nu ar fi ieşit deloc afară şi că, dintr-un acces de furie, femeia şi-ar fi strangulat copila. „Fata nu prea făcea nimic în lipsa unei recompense. Ca să ducă gunoiul ar fi cerut o îngheţată. Nu i s-a dat. Era de ajuns să o strângi mai puternic de gât şi să i se taie respiraţia. După care ar fi scos-o din apartament şi ar fi ciopârţit-o”, ar fi una dintre variantele pe care anchetatorii le-au emis. Cezaria Lucaci a fost supusă testului cu detectorul de minciuni, la care, spune colonelul Moraru, „nu a ieşit foarte bine, au fost unele întrebări la care răspunsurile au fost false, iar declaraţiile pe care le făcea se contraziceau. A încercat foarte mult să ne facă să mergem pe pista maşinii negre, deşi această variantă trebuie exclusă”, spune anchetatorul. Acuzaţii au planat însă şi asupra poliţiştilor. Mama fetiţei îi acuză de greşelile făcute chiar la începutul anchetei, care a debutat la câteva zile după dispariţia fetiţei. Ea vorbeşte despre lipsa de profesionalism atunci când au fost ridicate probele din casa ei şi despre persecuţiile la care spune că a fost supusă ani în şir.

CRIMĂ FĂRĂ CRIMINAL. Alina ar fi avut acum 28 de ani. În urmă cu 19 ani însă viaţa sa i-a fost curmată brusc. Într-o zi de patimă, în Joia Mare, la doar câteva ore după ce a mâncat. I s-a retezat capul, iar carnea i-a fost extrasă de pe oase. Când bucăţile din trupul său au fost găsite, nu mai curgea nici o picătură de sânge. Mobilul crimei nu a putut fi stabilit vreodată. Deşi poliţiştii au scotocit mii de kilometri, luând Paşcaniul şi Romanul în lung şi-n lat, nu s-a mai găsit nici o probă, nici măcar un fir de păr. După 15 ani, cazul s-a prescris. Au rămas în urmă un criminal în libertate, un mister neelucidat şi un sicriu mic, în care mama a aşezat coloana vertebrală, vertebrele, toate dislocate în urma biopsiei, fâşiile de carne de pe picioare, antebraţele, labele picioarelor, mâinile şi capul retezet al fetiţei. Peste ele a aşezat îmbrăcămintea, iar la căpătâiul mormântului i-a sădit flori de liliac şi i-a scris într-o inimioară numele şi anii pe care a apucat să-i trăiască.

Influenţabilă

Alina Lucaci era în clasa a III-a. Învăţătoarea sa de la şcoala nr. 6 din Paşcani, Ojică Geta, o descrie ca fiind o copilă plină de viaţă, zvăpăiată, sociabilă, „care se împăca cu colegii, era apropiată de colega sa Irina Laura, care stătea în acelaşi bloc cu ea”. Femeia a declarat anchetatorilor că Alina a avut probleme la învăţătură în clasa I, unde avusese aproape numai note de 5, dar cu ajutorul mamei sale, Cezaria Lucaci, situaţia la învăţătură a fetiţei s-a schimbat considerabil, ajungând ulterior să aibă note mult mai mari. Nu lipsea niciodată nemotivat, însă în timpul orelor fata era distrată, „neatentă, asimila destul de greu, era împrăştiată. Părinţii ţineau foarte mult la ea, mai tot timpul dându-i bani pentru a-şi cumpăra dulciuri în pauză, de la magazinul de pe Esplanada”, povesteşte învăţătoarea fetiţei. Învăţătoarea Ojică mai spune despre ea că era o fire uşor de influenţat, adeseori luându-se după colegele sale. Femeia îşi aminteşte că în ziua dipariţiei, în timpul ultimei ore, vorbea cu Crisneanu Tatiana, aflată în faţa ei. „Le-am atras atenţia. Atunci Tatiana mi-a spus că în acel moment Alina îi spunea că a doua zi nu va mai veni la şcoală. Nu cunosc dacă părinţii o băteau, însă înclin să cred că nu, deoarece, atunci când îi făceam observaţii în clasă, de faţă cu mama ei, ea râdea.”

Jurnalul Naţional, 24 martie 2008

Anunțuri

CAZUL ALINA LUCACI. Mama fetei îi acuză pe poliţişti de nereguli în anchetă, dar şi de hărţuire şi intimidare

Se împlinesc 19 ani de când Cezaria Lucaci a îngropat rămăşiţele copilei sale, dispărută şi tăiată în bucăţi. Ani de-a rândul a fost supusă interogatoriilor, testelor cu poligraful, „intimidărilor şi presiunilor poliţiştilor”, după cum spune femeia, însă nici un detaliu nu a dus către identificarea ei ca fiind autorul crimei. Anchetatorii o văd ca pe o femeie inteligentă, capabilă să iasă din orice situaţie, multă vreme considerând-o unul dintre principalii suspecţi.

Carmen Preoteşoiu
Irina Munteanu
Priveşte în gol. Privirea-i aspră şi albastră răscoleşte amintirile. În spatele uşii sufrageriei, câinele şi pisica se hârjonesc. Femeia pare că nici nu-i mai aude. Vocea-i repezită şi gesturile agitate fac ca roşeaţa din obraji să fie mai intensă. „Era un copil tare bun, iubitor şi ascultător”, începe femeia povestea a 19 ani din viaţa sa, ani grei şi terifianţi. Cezaria Lucaci este una dintre mamele îndoliate care şi-au pierdut pruncii de când aceştia de abia învăţau să scrie şi să citească. Dar nu oricum. Nu de boală, nici de moarte naturală, ci tăiată în bucăţele şi aruncată într-o scară de bloc şi pe fundul unei fântâni. Îşi aminteşte, de parcă clipele nu s-ar fi adunat în ani mulţi, cum în Joia Mare a anului 1989 fetiţa sa, Alina, de numai 9 ani, a fost parcă înghiţită de pământ. De-atunci, din „femeia veselă, vorbăreaţă şi plină de viaţă”, precum o caracterizau colegii săi de serviciu, Cezaria Lucaci a ajuns să se închidă în ea, să uite de prieteni şi de vecini, să trăiască cu stigmatul de mamă cu copilul dispărut, dar şi de suspectă.

VARIANTA MAMEI. Cezaria avea 36 de ani când copila sa a fost răpită şi omorâtă. 27 aprilie 1989, ziua în care i-a dispărut fetiţa, a găsit-o pe mamă acasă. „Mă învoisem de la serviciu pentru a coace câteva kilograme de cozonac”, povesteşte femeia. „Era ora 12:00. Băiatul, de 10 ani, şi cealaltă fetiţă, Coculeana, care avea aproape 8 ani, au mâncat. Alina şi tatăl său au zis că se duc să doarmă. Soţul meu trebuia să înceapă lucrul pe la ora 6:00 seara. Muncea ca şofer. Pe la 4:00 după amiază s-au trezit amândoi. În această perioadă eu am curăţat în balcon nuci. Când Alina şi taică-su s-au trezit, au mâncat şi apoi el a plecat la lucru. Băiatul, Telu, mi-a cerut voie să plece la un fel de circ ce era prin zilele alea pe acolo, iar Alina a plecat să ducă gunoiul. Şi-a pus repede în picioare o pereche de papuci de-ai mei, iar pe lângă fusta de pionier, cu care rămăsese de la amiază, şi-a pus un pulover de culoare roz. Coculeana a mers cu ea până în stradă şi de acolo s-au despărţit”, spune femeia. Timp de 15-20 de minute ea nu şi-a făcut griji. Aflăm de la femeie că Alina mai obişnuia să stea de vorbă cu colegele de şcoală, vecine cu ea, ba chiar uneori să dea o fugă şi pe la bunicii din partea ei, care stăteau la câteva sute de metri distanţă, o aruncătură de băţ de casă. „Între timp, şi eu am coborât să iau cota de alimente, cum era pe atunci, dar nu am lipsit mai mult de 15 minute, mai ales că ştiam că Alina nu are cheie pentru a intra în casă. Când m-am întors, am azvârlit pe canapeaua din sufragerie pachetul şi am început să îmi fac griji: de ce nu mai vine? De ce întârzie atâta, mai ales că groapa de gunoi era la două-trei minute de casă?” Nu a mai avut răbdare şi a coborât din apartament, zicând că poate se întâlneşte cu ea, cu intenţia de a-i da îngheţata pe care fetiţa şi-o dorea încă de după-amiază, ca recompensă că a dus gunoiul. Ca apoi să îşi continue drumul la mama sa, să ia nişte ouă pentru cozonaci. „Alina însă nu era de găsit. Se făcuse ceasul 17:30-17:45. Coculeana mi-a spus că imediat ce au coborât cu găleata s-au oprit în dreptul unei colege de clasă, cu care au vorbit, au mai mâncat şi nişte nuci rămase prin găleată, după care Coculeana şi-a continuat drumul împreună cu fetele, la denie.”

„ERA TĂIATĂ ÎN FÂŞII CA PENTRU ŞNIŢELE!” Aici, mama copilei se opreşte. Firul se rupe brusc. Îşi frământă mâinile. Ochii arareori se dezlipesc de locul fix în care priveşte. Au trecut patru ani de când cazul s-a prescris şi femeia este cunoscută şi acum printre vecini ca fiind „mama fetiţei dispărute”. La data de 10 mai 1989, după cum spune mama fetei, trunchiul şi capul fetei au fost găsite sub o macara pe un şantier din centrul Romanului, puse într-o pungă de plastic alb murdar. Două zile mai târziu, zece bucăţi din corpul Alinei au fost găsite într-o fântână pe un drum judeţean, la 300 de metri de intrarea în satul Hărmăneşti, comuna Todireşti, aflată la 4-5 kilometri de Paşcani. „Crima asta nu a fost făcută de un om prost, de un ţăran, nici de un psihopat, că doar nu a făcut borş cu oasele fetiţei mele! Mă gândesc că poate au făcut un film de groază cu ea”, spune femeia, şi-şi încruntă privirea. „Copila mea a fost găsită fără cap, fară braţe, iar carnea de pe picioare era tăiată fâşii de parcă trebuia să facă şniţele din ele. Oasele picioarelor nu s-au găsit, nici ale antebraţelor. Ci numai ale braţelor. Tălpile erau decupate de la gleznă cu o precizie extraordinară, la fel şi mâinile. Puteai să vezi cartilagiile, oasele curăţate de carne nu erau zgâriate”, povesteşte mama cu o stăpânire de sine stranie. Fără ca vreo lacrimă să-i străbată chipul, fără ca vocea să-i tremure. „Cred că fetiţa mea a folosit la ceva, moartea ei nu a fost întâmplătoare. Dacă dădea o maşină peste ea, o găseam pe jos, dar ea a fost luată pentru a-i folosi oasele la vreun transplant, altfel nu îmi explic, de ce carnea era curăţată de pe oase şi făcută pacheţele? Nu s-a constatat că a fost violată, iar dacă criminalul ar fi vrut să scape repede de corp, nu cred că ar fi stat să o ciopârţească cu atâta precizie”, spune femeia, şi scoate din plicul galben, rupt şi învechit, câteva fotografii cu fiica sa. Alina, în mijlocul colegilor de şcoală, numai o săptămână înainte să fie omorâtă, cu bentiţă albă pe cap şi uniforma de şcolar, curată, vioaie şi zâmbăreaţă. O alta în care te privea dintr-un tablou mare, cu ochii săi pătrunzători şi senini, care nu prevesteau nimic din chinul ce avea să urmeze. Printre ele, femeia găseşte o fotografie mică, alb-negru. Capul Alinei, pus în două beţe de poliţişti, pentru a fi identificat de părinţi. „Un poliţist mi-a dat fotografia ca să mă obişnuiesc puţin cu ce o să văd şi apoi mi-a arătat capul în realitate. Nu i-am mai dat poza înapoi”, spune femeia. Dă să enumere echipele, poliţiştii, procurorii care au lucrat la caz de-a lungul celor 15 ani, după ce fapta s-a prescris, dar „e imposibil, au fost atât de mulţi, însă nimeni nu a făcut nimic. M-au acuzat pe mine şi m-au pus cu forţa şi cu ameninţări să declar că eu am săvârşit crima, când nu era adevărat”, se vaită femeia, blamând comportamentul poliţiştilor anchetatori.

ANCHETĂ DUPĂ DOUĂ SĂPTĂMÂNI.
„Eu chiar în seara aia, să fi fost 8:00-8:30, m-am dus la poliţia noastră din Paşcani pentru a anunţa dispariţia Alinei. Poliţistul de serviciu m-a luat în râs. «Sunt copii, doamnă, o să apară, mergeţi acasă», aşa mi-a spus şi a zâmbit la mine. Nici nu m-au luat în seamă”, povesteşte femeia despre prima greşeală pe care anchetatorii au făcut-o. Au continut, după cum spune ea, cu o serie de nereguli, „care nu au dus la nimic, decât la a înnebuni un Paşcani şi un Roman întreg, ba şi împrejurimile, cu întrebări, verificări a tot felul de oameni, că ajunsesem să fim văzuţi ca nişte monştri, ca nişte mafioţi, lumea parcă nici nu ne mai privea ca pe nişte oameni”. A doua zi dimineaţa, femeia a fost iar la poliţie, unde a depus şi o cerere scrisă, după ce seara, împreună cu părinţii şi soţul său, cumnatul şi sora au căutat-o pe fetiţă peste tot, ba tatăl a mers şi la primar pentru a cere o motopompă pentru a scoate apa dintr-un canal de lângă ghena plină ochi de apă, crezând că poate, vrând să spele găleata, fetiţa ar fi putut să cadă în el şi să se înece. Ulterior, după câteva luni, Cezaria a aflat, prin intermediul unui poliţist care a anchetat cazul, că cererea ei a fost înregistrată abia după câteva zile, la început nefiind băgată în seamă. Ba, mai mult, anchetatorii s-au prezentat la faţa locului la 6 mai, la aproape două săptămâni de la dispariţie.

VARIANTA POLIŢIŞTILOR. Ani în şir, femeia a fost în ochii poliţiştilor suspect, aceştia considerând că la un acces de furie ea ar fi înfipt mâinile în gâtul fetiţei şi ar fi ucis-o. Ba, mai mult, că fetiţa n-ar fi ieşit din casă, mai cu seamă că acele coji de nucă din gunoi nu s-au mai găsit niciodată. Bănuiala a căzut asupra femeii după ce un psiholog ar fi ajuns la concluzia că este o femeie inteligentă, care are puterea de a ieşi din încurcături de orice fel. Cezaria Lucaci s-a văzut în situaţia ca orice vorbă pe care ar fi spus-o să-i fie răstălmăcită sau contrazisă. Varianta pe care femeia o consideră plauzibilă este cea spusă de colega şi prietena Alinei, Simona Bostan: maşina neagră de pe stradă, din ziua aceea, în care se aflau doi bărbaţi şi o femeie blondă. „Poliţiştii nu au crezut prea mult în mărturia fetiţei care a spus că a văzut cum i s-a pus mâna la gură şi cum Alina a fost vârâtă în maşină. Fiind mai devreme afară, ea i-a văzut cum dădeau târcoale blocului, cum au urcat pe scară, de parcă ar fi pândit-o pe fetiţă”, spune femeia indignată. Conform colonelului Ionel Moraru, femeia se încurcă în declaraţii: „Ne-a spus iniţial că nu a întâlnit pe nimeni pe stradă, că nu era nici un copil, femeie sau bărbat care să fi declarat că a văzut-o pe Alina în acea seară, pe la ora 17:30-17:45, iar apoi, în seara următoare, tatăl său a venit împreună cu fetiţa, Simona, să declare cum că ar fi văzut-o pe Alina şi că ar fi vorbit cu ea. Cred că sunt declaraţii-fantomă”. Însă mama îşi aminteşte de un alt copil care ar fi spus că a văzut aceeaşi scenă: „Peste o lună, cam aşa, am fost la o şedinţă cu părinţii pentru Coculeana, iar o mămică mi-a spus că băiatul ei, care avea 12 ani pe atunci, ar fi văzut şi el că Alina a fost băgată într-o maşină neagră, iar că în ea se aflau mai mulţi bărbaţi şi o femeie blondă. Diferenţele dintre declaraţii se referă la faptul ca unul dintre ei a spus că Alina a fost pusă în portbagaj, celălalt, pe bancheta din spate”, povesteşte mama copilei. Colonelul Moraru retează din rădăcini această variantă, spunând că era practic imposibil să fie o maşină în acel loc, mai cu seamă că acolo, conform actelor unei firme care asfalta, pe acea stradă s-ar fi lucrat până la 7:30 seara şi nici unul din cei 12 muncitori nu ar fi văzut o maşină şi nici o fetiţă care să ducă gunoiul şi care să corespundă descrierii Alinei.

ÎN AUDIENŢĂ. Văzând că Poliţia Paşcani, la fel ca şi cea din Iaşi, nu face mai nimic pentru a înainta cu cercetările, femeia s-a urcat în tren împreună cu soţul său şi la 9 mai ajungea în Capitală, în audienţă la ministrul de Interne de pe atunci, Postelnicu. „Ne-a primit unul, Iulian Vlad, am fost la el cu cumnatul meu, care lucra în Bucureşti la Minister. La 8 mai, luni, fusesem şi la Procuratura Paşcani. Poliţia m-a dat pe mine afară, a adus doi vecini şi, cu soţul martor, a dat toată casa peste cap, s-au uitat peste tot, până şi prin chiloţii din coşul cu rufe. Ba, mai mult, chiar Măgureanu, venit special de la Bucureşti, l-a urcat pe soţul meu pe bloc, fără să ştim nici acum motivul. Ăsta a fost rezultatul memoriului meu. Poliţiştii au venit de la Bucureşti, dar s-au călcat unii pe alţii pe picioare.”

ŞOARECI ŞI DETECTOARE.
În mintea femeii multe gânduri şi nemulţumiri ies la iveală. Potrivit declaraţiilor ei, poliţiştii i-ar fi interzis să desigileze sicriul cu trunchiul şi capul fetiţei, în momentul în care aceasta a sosit de la Roman la Paşcani. Ba, mai mult, de-a lungul timpului, mai ales în 2001, trei luni, zi de zi, a fost constrânsă să mărturisească că ea este autorul faptei, punându-i-se în faţă mărturii „mincinoase, pe care eu trebuia să le semnez, cu care eu trebuia să fiu de acord. Când am fost supusă la detectorul de minciuni, în ’89, aproape patru ore am fost ţinută acolo, iar în mijlocul testului, din senin, au apărut nişte şoricei care se plimbau prin cameră de colo-colo, doar-doar mă intimidez şi iese ce nu trebuie la test. Au vrut să mă termine psihic”, spune cu tărie femeia, şi nu uită să amintească de caseta pe care poliţiştii au filmat-o la înmormântarea fetiţei, pentru a identifica oareşce suspecţi. „I-au pus caseta fiicei mele, Coculeana, acum ceva timp, când ea avea 20 de ani. Dar ce să ştie ea, pe cine să recunoască dintre oamenii aceia, când ea, la dispariţia Alinei, avea 8 ani? Mie mi-au refuzat această dorinţă, când eu aş fi putut poate să văd, să observ ceva suspect.”

„MĂ ŞTIU CURATĂ!” Deşi a fost în nenumărate rânduri acuzată de crimă, femeia este văzută de colegi ca fiind o mama exemplară: „Era foarte grijulie şi iubitoare cu fetele. Nu le bătea, le facea toate poftele, ba, de cele mai multe ori le lua cu ea la lucru, îi plăcea să le aibă prin preajmă”.
„Am încercat din răsputeri să fiu puternică, să rezist, dar căutam adevărul. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat cu copilul meu”, spune Cezaria. Aşa că nu a stat pe gânduri atunci când a auzit de o clarvăzătoare din Craiova, care i-ar putea spune cine a omorât-o pe fiica sa. „Când am ajuns acolo, am văzut cum femeia aceea vorbea cu morţii, practic vocea ei devenea vocea mortului, având acelaşi timbru vocal. Ne-a spus că Alina a fost luată de la colţul blocului, că i s-a tăiat gâtul şi că fetiţa nu îi cunoştea pe autori”, povesteşte femeia. Acum, mama Alinei încearcă să îşi găsească alinarea în „dreptatea pe care o va face Dumnezeu”, după cum spune ea. Locuieşte cu soţul şi cu fiul cel mare şi încă mai speră că adevărul va ieşi la iveală. Căci, spune ea, „eu mă ştiu curată, nu am de ce să mă tem…”.

Stufărişul din grădină

Colonelul Moraru crede că cea care a înfăptuit crima este o femeie, iar cadavrul a fost dus într-un stufăriş, unde a şi fost tranşat. Cezaria Lucaci nu pare surprinsă de varianta colonelului. „Mi s-a spus şi mie în faţă de atâtea ori că eu aş fi criminalul şi că o să-mi dovedească”, spune ea degajată. „Părinţii mei au stat la curte şi în spatele casei lor este un lan de stufăriş. Sigur la mine se referă, dar locul acela a fost cercetat, nu s-a găsit nimic”, spune ea, după care întreabă: „Dacă aş fi omorât-o, să zicem, de ce aş fi ciopârţit-o la milimetru? De ce nu am luat un topor cu care o tăiam bucăţele, de ce îmi trebuia atâta precizie?”.

Flirt cu colegii

În 1989, Cezaria Lucaci împlinea 12 ani de muncă. Era funcţionar la depozitul de carburanţi Paşcani. Intervievaţi de miliţieni, colegii de serviciu o caracterizează ca fiind un om de treabă, căreia îi plăcea viaţa. Unul dintre colegi, M. Ioan, cu care s-ar fi zvonit că ar fi avut relaţii intime, a declarat: „I-am propus, pe vremea când nu era căsătorită, mai în glumă, mai în serios, să avem relaţii apropiate, dar m-a refuzat. Mi-a spus că dacă am intenţii de căsătorie, acceptă, dacă nu, să o las în pace. La serviciu era deschisă, glumea, nu se supăra dacă vreo glumă era mai deocheată, răspundea şi ea cu astfel de glume. Când un coleg o strângea în braţe sau o săruta în public, chiar şi după ce se căsătorise, nu se supăra, ba chiar uneori ea făcea nişte gesturi şi nişte glume care întărâtau pe orice bărbat”. Într-un raport al Poliţiei se precizează că „nici mama şi nici tatăl nu ar fi fost prea afectaţi de dispariţia fetiţei şi că într-una din seri ar fi fost împreună la un restaurant”.

Jurnalul Naţional, 25 martie 2008

CAZUL ALINA LUCACI. Şeful de la Iaşi se plânge că l-au încurcat şefii de la Bucureşti

Ionel Moraru, colonel în rezervă din 2000 şi primar activ al comunei Ruginoasa, a lucrat la ancheta privind uciderea Alinei Lucaci. El spune că ştie cine e criminalul, dar nu face public acest nume pentru că nu are toate probele necesare şi nu vrea să fie dat în judecată.

Carmen Preoteşoiu
Irina Munteanu
Colonelul se laudă că s-a prins foarte repede cine este autorul crimei, dar debutul târziu al anchetei, descoperirea rămăşiţelor alterate de intemperii, şefii de la Bucureşti şi tehnicienii securităţii care au instalat greşit microfoanele la suspecţi au făcut ca această faptă să rămână cu AN până la prescriere. Moraru, specialist unu omoruri la acea vreme, a intrat în scenă la aproape două săptămâni după ce Alina a plecat să ducă găleata la gunoi. Atunci au apărut primele bucăţi din trupul fetei, iar cazul de dispariţie a devenit caz de omor. Din cauză că miliţienii care au primit sesizarea dispariţiei nu au acţionat prompt, probe preţioase au fost nebăgate în seamă, iar criminalul a avut timp să scape de cadavru şi să-şi îngroape urmele.
„S-a greşit de la început”, spune Moraru. „În primul rând cercetarea la faţa locului trebuia să se facă în momentul sesizării, ori în cazul ăsta s-a făcut după 48 de ore. Trebuia să se vadă situaţia în ansamblu: să se vadă dacă a avut loc vreo ceartă, vreun scandal, vreo luptă, ceva, după care urma ridicarea de probe biologice care au aparţinut persoanei dispărute.” Colonelul îşi aminteşte că cei care au ajuns primii acasă la familia Lucaci „s-au mulţumit să ridice câteva caiete care au aparţinut fetiţei, un ghiozdănel, o fotografie de-a ei şi câteva fire de păr”.

DEBUTUL ANCHETEI. Pentru că primele două volume din dosarul cazului „Alina Lucaci” s-au pierdut, Poliţia judeţeană Iaşi spunându-ne că ele se află la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, iar Parchetul trimiţându-ne la Poliţie, nu am putut să reconstituim debutul anchetei altfel decât din amintirile colonelului. La data de 5 mai seara, la Roman, într-un şantier de construcţii, nişte căutători de gunoaie au descoperit un sac în care se găseau capul şi trunchiul Alinei Lucaci şi au anunţat miliţia. „Am făcut legătura cu dispariţia fetiţei noastre şi n-am avut timp s-ajungem la Roman în ziua de 6, deoarece la data de 7 la Todireşti un sătean a scos o dată cu găleata de apă nişte pungi din plastic în care era ambalată carnea de pe fese.” În aceeaşi zi a sosit antropologul de la Institutul de Criminalistică de la Bucureşti şi a înjghebat scheletul fetiţei. Legistul n-a reuşit să dea o cauză a morţii, pentru că lipsea o bucată din cadavru – gâtul. „Cred că bucata lipsă a rămas tot în fântână, sau a fost pusă în sacul în care au fost găsite trupul şi capul. Nu cred că a fost ascunsă bucata cu premeditare, ca să încurce ancheta.”
Moraru crede că a fost o moarte instantanee, nu un omor cu premeditare, iar criminalul a căutat să se debaraseze cât mai repede de cadavru. El a admis că locul unde a fost omorâtă fata nu e acelaşi cu cel în care a fost tăiată. L-am întrebat dacă trupul a fost transportat noaptea, pentru ca nimeni să nu vadă. „E o idee bună, dar mai sunt şi sarsanale în care poate să intre un copil din ăla în voia cea bună. Avea un metru, un metru şi cinci, mai puţin dezvoltată decât alte fetiţe la vârsta ei.”

PISTE FALSE. Colonelul vorbeşte despre declaraţiile unor „copii fantomă”, care au spus după vreo zece zile de la dispariţia fetei că Alina ar fi fost luată de „doi neni îmbrăcaţi în negru” şi ar fi fost urcată într-o maşină de asemenea neagră, fabulaţii în opinia sa. „Să nu uităm un lucru: acei copilaşi cu care s-o vorbit voiau să pară care mai de care mai grozav şi veneau cu nişte înflorituri. Ei au văzut-o pe Alina, dar nu în ziua respectivă, ci cu o zi două înainte de acea dată. A fost o zi foarte călduroasă şi seara la ora cinci toţi părinţii erau cu copiii afară. Nu se poate ca nici o persoană să nu o fi văzut, în afară de cei doi copii.” În plus, în acea zi 12 oameni au lucrat pe o suprafaţă de 500 metri pătraţi din apropierea ghenei, la turnat beton. „Maşina de care fabulau copiii nu avea pe unde să intre decât pe acolo. Ori nici unul din cei 12 n-au văzut nici maşină, nici oameni în negru.” Colonelul nu a crezut de la început în povestea cu maşina neagră. L-am întrebat de ce s-a irosit timp şi energie în această direcţie. „Trebuia să se meargă pe toate variantele ca să se excludă.”
Ancheta nu a mers pe căi greşite doar pentru că doi copii au vorbit despre o maşină neagră. Miliţienii şefi veniţi de la Bucureşi n-au fost pe gustul colonelului: „Am fost încurcaţi foarte mult de ideile venite de la Bucureşti. În loc să-ţi faci treaba, trebuia să mai ai şi grija lor. Deci noi am avut cam mulţi din ăştia, veniţi de la Bucureşti… Tu, când mergeai pe drumul tău şi îţi spuneai: eu pe ăsta trebuie să merg, nu puteai să desfăşori activitate că veneau cei de la Bucureşti, facem asta, nu asta, că eu sunt mai deştept decât tine, eu îs de la Bucale, de la ora exactă”. La fel l-au încurcat şi cei de la serviciul tehnic al securităţii, care au pus microfoane în casele suspecţilor. „Unde trebuia să le ascundă cât mai bine acolo nu le-au ascuns şi acolo ne-au rupt nouă firul.”
Domnul colonel a refuzat să ne spună un nume, oricât am insistat. Un nume pe care spune că îl ştie. Cel al criminalului. „Aş putea fi dat în judecată şi să plătesc nişte daune. O să zică: domne, ai ştiut că sunt eu, de ce nu m-ai priponit atunci?”

Teama de închisoare

• Jurnalul Naţional: Credeţi că ucigaşul a avut complice?
Ionel Moraru: La împrăştiat da, o avut complice. Şi a fost unul singur.

• Trebuia să aibă maşină?
Dar, uită-te matale, de la locul unde a dispărut şi până la gară sunt exact 150 m. La Roman, locul unde au fost găsite bucăţile e la 300 de m de gară. Dincolo, în câmp, la fântână, acolo nu-ţi trebuia maşină. Aveau 7-8 kilograme bucăţile.

• Din fântâna aia se scotea apă zilnic?
Zilnic se scotea.

• Înseamnă că chiar în ziua aia a fost aruncat.
Nu, pentru că în primă fază, când îi carnea proaspătă, ea se duce la fund, şi pe măsură ce se alterează se ridică. Dacă temperatura era mai scăzută, cine ştie când se descoperea. Eu înclin să cred că au fost aruncate în noaptea de 28 aprilie. Şi locul unde s-a ciopârţit cadavrul respectiv nu este loc închis, ci un loc cu trestie, cu stuf.

• Au mai fost cazuri similare în judeţ, în ţară?
În judeţ nu. Nici în ţară n-am avut aşa (cu copii), dar au mai fost cu secţionări.

• E un om inteligent criminalul?
Nu.

• I-a făcut plăcere să facă asta?
Nu.

• E una să omori, şi alta să îl tai aşa în bucăţi. De ce ar fi făcut asta?
Teama de privare de libertate.

• Care ar fi obiectul cu care a tăiat?
Un cuţit oarecare.

• Credeţi că autorul a ciopârţit trupul?
Da, autorul. Complicele a murit la un an şi două-trei luni. Cel care a secţionat-o… Vă pot spune numai atât: cel care a tăiat cadavrul a tăiat la viaţa lui foarte multe găini.

Erori
„În primul rând cercetarea la faţa locului trebuia să se facă în momentul sesizării, ori în cazul ăsta s-a făcut după 48 de ore. Trebuia să privim în ansamblu: să se vadă dacă a avut loc vreo ceartă, vreun scandal, vreo luptă ceva, după care urma ridicarea de probe biologice care au aparţinut persoanei dispărute”

Scrupule
„Dacă vorbesc, aş putea fi dat în judecată şi să plătesc nişte daune. O să zică: dom’ne, ai ştiut că sunt eu, de ce nu m-ai priponit atunci?”,
Ionel Moraru, colonel în rezervă

Jurnalul Naţional, 26 martie 2008

CAZUL ALINA LUCACI. Umblând după Alina, miliţienii au găsit un alt copil

În încercarea de a-l găsi pe cel care i-a luat viaţa Alinei, anchetatorii au făcut o muncă sisifică. I-au cercetat pe toţi violatorii din zonă, dar şi pe măcelari, pe deţinătorii de maşini negre şi pe toţi „ciudaţii” din judeţul Iaşi. Datorită numărului imens de persoane interogate – vreo 6.000, şi al percheziţiilor, dosarul acestui caz e o adevărată frescă a vieţii cotidiane din anul de graţie 1989.

Carmen Preoteşoiu
Irina Munteanu
Din Mirosloveşti şi până-n Miroslava, din Hârlău şi până-n Popricani, din Andrieşeni şi până-n Scheia, toate posturile de miliţie comunale şi orăşeneşti le-au raportat şefilor de la Paşcani despre eventualii suspecţi din localităţile lor. Când au crezut că e nevoie, miliţienii nu s-au sfiit să intre în viaţa personală a oamenilor, să le scotocească apartamentele şi chiar să le confişte fotografiile porno ascunse bine prin vreun colţ de sertar. În rapoartele lor au scos la iveală vicii ascunse, dar şi furturile de carne ale unor oameni care la acea vreme mureau de foame. Au fost cercetate „elementele iehoviste”, cum apare notat în dosar, oameni care în viaţa lor nu au făcut nimic rău, dar suspecţi pentru că aparţineau unei secte interzise de lege în acel timp. N-au fost ignoraţi nici „tinerii din curentele care apăruseră atunci – metaliştii”, după cum mărturiseşte colonelul în rezervă Ionel Moraru, care a lucrat la dosarul „Alina Lucaci”.
Aşa au reuşit oamenii legii să rezolve şi cazuri care nu făceau parte din planul iniţial: un copil rătăcit din Ruginoasa a fost redat familiei, cu menţiunea că miliţienii le-au atras atenţia părinţilor să supravegheze mai bine minorul pe viitor. O femeie, ameninţată de consort că o va arunca de la etaj, a reuşit să-şi spună păsul unui medic şi a plănuit împreună cu el internarea la spitalul „Socola” a soţului alcoolic.

IUBITORII DE COPII. Unul dintre cei interogaţi este Gurzun Ioan, un operator de la Întreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr, de vreo 40 de ani, suspectat a fi pedofil. Iată cum sună declaraţia lui: „În urmă cu circa trei ani, fiind băut şi aflându-mă pe Esplanada (n.r. – o alee largă de vreo 30 de metri, între două rânduri de blocuri, din Paşcani) din faţa magazinului cu autoservire am acostat o fetiţă de circa cinci ani, am pupat-o şi cu ea de mână am mers printre blocuri şi am ieşit la marginea oraşului. Am stat cu ea în braţe circa 4 ore, după care am lăsat-o să plece, după ce i-am dat 10 lei să-şi cumpere bomboane”. Din când în când, Gurzun mai lua şi ţeapă de la copile materialiste: „În noiembrie 1988, în apropierea Şcolii generale nr 6 din Paşcani m-am întâlnit cu două fetiţe de circa 12-13 ani pe care le-am acostat spunându-le să vină cu mine. Fetele mi-au cerut bani ca să vină. Le-am dat câte 100 de lei la fiecare, după care acestea au fugit. Altceva nu le-am făcut la cele două fetiţe. Menţionez că nu am avut relaţii sexuale cu vreo femeie de doi ani de zile”.

„BOLNAVI PSIHICI”.
La data de 9 mai 1989, Postul de Miliţie Mironeasa raporta victorios că violatorii sunt sub control, obosiţi de muncile agricole: „Trecând la verificarea celor condamnaţi pentru viol şi a celor predispuşi la perversiuni sexuale, aceştia în perioada critică s-au aflat la domiciliu, deoarece lucrează în cadrul C.A.P. Mironeasa şi nu au părăsit comuna. Din comună nu avem până la această dată persoane şi copii dispăruţi de la domiciliu. Pe raza comunei nu avem unităţi sanitare care să aibă persoane internate şi nici persoane care deţin autoturisme de culoare neagră. Pe raza comunei nu sunt persoane care au fost sau sunt măcelari”. Nici în Voineşti n-au fost „identificate persoane care să vagabondeze pe raza altor localităţi”, altele decât „ţiganii din satul Slobozia, care umblă cu flori prin municipiul Iaşi, care vin zilnic la domiciliu”. Miliţianul un pic agramat mai notează: „Nu avem bolnavi psihici internaţi în spital datorită comportării psihice pe raza comunei Voineşti”.
În Hălăuceşti, miliţienii au făcut o intersectare de roluri şi raportul a ieşit aşa: „Pe raza comunei Hălăuceşti, din investigaţiile efectuate nu am stabilit persoane care să fi lucrat ca măgelari şi în prezent să fie bolnavi psihici”.
Anchetatorii au dat şi peste un alcoolic cu simţ al umorului. Ciobanu Iosif, din Mogoşeşti-Siret, „a avut manifestări de violenţă şi acte antisociale: la un praznic religios care se oficia în curtea bisericii ortodoxe – el fiind catolic – s-a urcat pe masă de faţă cu participanţii, după care a fugit; s-a culcat în drum cu toporul sub cap afirmând că cine trece pe lângă el îi va lua viaţa”. În urma unor întrebări indiscrete, miliţianul a aflat că „în timpul relaţiilor sexuale obişnuia să muşte şi să lovească cu pumnii în soţia sa”.
Lipsa de comunicare cu semenii te făcea să devii suspect, aşa cum i s-a întâmplat lui Ursache Nicolae din Hărmăneşti, sat aflat în apropiere de fântâna unde s-au găsit o parte dintre rămăşiţele trupului Alinei. Vecinii l-au încondeiat bine pe Ursache, de i-a ieşit aşa portret: „Locuieşte singur, este retras, nu primeşte pe nimeni în casă, este văzut foarte rar pe acasă, nu vorbeşte cu vecinii. Are datorii mari la asociaţie şi I.R.E., fapt pentru care i s-a tăiat racordul de la lumină. În timpul cât trăia soţia, se certau, el consuma băuturi alcoolice, o bătea, era violent”.
Miliţia a ajuns cu verificările şi la căminul de nefamilişti ai IMMR Paşcani, unde anchetarea lui Ghiduş Petre a dat la iveală o dramă personală, posibil subiect de roman. Pentru că avea penisul mic şi, în ciuda unor investigaţii medicale iniţiate încă din copilărie, nu a reuşit să-şi îmbunătăţească situaţia, mama sa l-a sfătuit să nu se însoare niciodată. El n-a ascultat totuşi şi la momentul declaraţiei, la 2 mai 1989, avea trei copii. Copii pe care nu-i credea totuşi ai săi, dat fiind că lipsea destul de mult de acasă, iar în acest timp fratele său mai rămânea pe la el. „Nu-mi dau seama de ce am plecat prin ţară. Am momente când parcă nu judec. Mi s-a mai întâmplat să plec prin ţară fără scop prin anul 1981. Declar că atunci când am bani consum băuturi alcoolice.”
La Comarna, violatorii n-au părăsit domiciliul, nici copiii n-au plecat de-acasă, iar măcelari n-au avut niciodată. Medicilor de pe raza comunei li s-a cerut maximă vigilenţă. Ei „au fost instruiţi să urmărească modificările survenite în comportamentul unor bolnavi sau noile cazuri de îmbolnăvire”.

VEDETA DOSARULUI. Pentru că Dan Rotaru întrunea mai multe dintre trăsăturile criminalului căutat (avea ambii părinţi din Hărmăneşti, deci era potenţial cunoscător al fântânii unde s-au găsit membrele Alinei, se îmbrăca în negru, era labil psihic şi obsedat sexual, dar nu mai mult decât alţi tineri), el a fost vedeta neîncununată cu premiu a dosarului „Alina Lucaci”. Psihiatrii care l-au consultat pe tânăr notau: „Pacientul s-a internat la trimiterea reţelei teritoriale pentru dificultăţi de adaptare socio-familiară, tendinţă de vagabondaj, ideaţie auto-distructivă, o tentativă de sinucidere prin medicamente în ianuarie 1989, intoleranţă la frustraţie”. Dan era un tânăr neadaptat, ce-şi hrănea iluziile cu romane scrise de clasicul francez Alexandre Dumas, aşa cum ne arată un raport de percheziţie în apartamentul în care băiatul locuia cu părinţii. În camera lui s-au găsit patru cărţi: „După douăzeci de ani”, „Cei trei muşchetari”, „Cei patruzecişicinci”, de mai sus-numitul autor, şi „Corsarul”, de Joseph Conrad. Şi părinţii păreau a fi iubitori de romane de aventuri, cum ar fi „Acuzatul din camera 13″, „Cazul numărul 13″, „Timidele aventuri ale unui spălător de geamuri”, „Sabia dreptăţii”. Cei care au scotocit camera tânărului nu s-au oprit la gusturile de lectură ale acestuia, ci au pătruns mai adânc în investigarea personalităţii sale. „Pe şifonierul din camera lui Rotaru Dan s-au găsit trei bileţele care au fost ridicate în vederea cercetărilor. Conţinutul acestor bileţele este următorul: 1) «Când vrei să faci vreo boacănă, să te gândeşti la mine, poate astfel te vei opri la timp. Te sărut dulce, dulce de tot. Claudia». 2. «Să fii cuminte, să nu faci şolticării, să nu te baţi, să nu te încurci cu femei deochiate; să nu stai prea mult; se aprobă». 3) «Să fii cuminte, te atac ca să nu te umfli în pene, Claudia».”

FILM DE GROAZĂ. Dan Rotaru absolvise cu bine şcoala generală, dar la liceu s-a poticnit şi în clasa a XI-a a fost exmatriculat „pentru absenţe şi grave abateri de la disciplină”. În momentul în care miliţienii încep să se intereseze de viaţa lui, el nu avea ocupaţie, era întreţinut de părinţi, „ducând o viaţă parazitară în compania unui grup de tineri de vârstă apropiată”. Cei care îl cunoşteau mai spun că „obţinea bani pentru discoteci, vizionări video ori consum de alcool de la mama sa, din bişniţă cu bunuri achiziţionate de la turiştii polonezi în zona Moţca, ori din furt. Venea acasă însoţit de diverse tinere, în majoritate eleve, împreună cu care consuma alcool, afirmându-se că investigatul întreţinea raporturi sexuale cu acestea”. Cristina Prăjescu povesteşte despre absenţele de acasă ale lui Dan, despre nopţile petrecute la vizionări de filme pe video şi la chefuri, şi despre pasiunea lui pentru „fetele blonde”.
Miliţianul trage aşadar concluzia, după ce vorbeşte cu diverşi oameni de bine: „Numitul Rotaru Dan este obsedat sexual. Îi plac senzaţiile tari, cunoaşte cu amănunte filmele pornografice şi de groază pe care le vizionează la video”. Când îi vine rândul să-şi spună şi el părerea, Dan ţine să clarifice care-i sunt gusturile: „Am vizionat filme la video, dar nu-mi plac cele de groază, prefer filmele de acţiune şi comedie”. În ziua de 27 aprilie 1989, Dan s-a plimbat cu Claudia, prietena sa, au fost şi prin piaţă, de unde şi-au cumpărat gumă de mestecat şi ridichi. Între orele 17:40 – 22:30, miliţia nu a reuşit să afle ce a făcut băiatul, dar se pare că ceva, ceva i s-a întâmplat, de vine acasă „foarte tulburat, agitat, nervos” şi încearcă să se sinucidă prin „aruncarea pe geamul bucătăriei”, după cum declară părinţii. Dan neagă însă în declaraţia sa încercarea de defenestrare.

MAN IN BLACK. Pentru primăvara anului 1989, probabil că Dan Rotaru era un băiat îmbrăcat la modă: geacă din piele artificială neagră, pulovăr de PNA gri închis, cămaşă de culoare neagră, „o pereche de pantaloni din tercot de culoare neagră, cu şliţ în faţă”. Hainele negre pe care le purta în ziua de 27 aprilie l-au băgat în bucluc pe Dan, pentru că au fost doi copii care au depus mărturie că Alina a fost răpită de un bărbat în negru. Dar tot hainele negre l-au salvat. În urma analizării lor la microscop, nu s-au găsit nici rupturi, nici probe biologice care să-l asocieze cu Alina Lucaci. De asta anchetatorii, după nenumărate interogatorii şi investigaţii, l-au lăsat pe „obsedatul sexual” în plata Domnului. Deşi au depus un volum de muncă enorm şi au lucrat cu peste 400 de informatori, „ai securităţii şi ai noştri”, după cum precizează Moraru, ucigaşul nu a fost prins până când fapta s-a prescris. „Criminalul a trecut prin ancheta noastră.” Aceasta este concluzia domnului colonel.

Măcelarii

„După ce s-a descoperit cadavrul, au intrat în calcul toţi casapii din Paşcani şi zonele limitrofe, cât şi din municipiul Roman şi zone limitrofe. S-au verificat toţi medicii chirurgi şi autopsierii”, ne-a explicat colonelul în rezervă Ionel Moraru. Aceştia au intrat în vizorul miliţiei din cauza dezmembrării profesioniste a cadavrului fetei. Un raport din 13 mai 1989 descrie o situaţie de criză a Romanului anului 1988, când închiderea fabricii de mezeluri de lângă oraş a lăsat mulţi oameni fără mijloace de subzistenţă. „Doi mezelari de la această unitate s-au deplasat cu un autoturism Dacia de culoare neagră la Abatorul Paşcani, interesându-se de posibilitatea angajării la abator. Din lipsă de locuri de muncă au fost refuzaţi.” Pe lângă aceştia, au mai apărut pe lista suspecţilor şi foştii angajaţi ai Abatorului Paşcani: Rusu Constantin, măcelar, Rusu Fănică, tranşator, şi Anghel Ion, măcelar. Acesta din urmă este descris drept „o persoană cu comportament dubios”, care „şi în prezent se mai pretează la acte de sustragere din abator”.

Jurnalul Naţional, 27 martie 2008