Archive for the ‘Despre crimele cu AN’ Category

Abia întos de la audierea în urma căreia DNA a anunțat că va sesiza Camera Deputaților, pentru a începe urmărirea penală față de el, Victor Ponta a intrat repede pe o reţea de socializare, pentru a-și construi apărarea.

„Câteva informații despre motivul pentru care am fost chemat azi la DNA. Situația este clară din punctul meu de vedere. Politica nu se face la DNA, se face în Parlament!”, scrie Ponta și postează fotografiile a cinci documente, într-un album intitulat „Dovezi ale neimplicării în cazul Turceni-Rovinari”.

Cele cinci probe aduse de Ponta în apărarea sa sunt, de fapte, răspunsuri primite de el, cu ani în urmă, de la SC Complexul Energetic Rovinari SA, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia și, respectiv, de la Baroul București. O apărare construită în timp, dar șubredă.

Senior – partner la „Şova și Asociaţii”

Ȋn iunie 2009, Ponta a solicitat și primit din partea Baroului București o adeverinţă în care se precizează că „dl. av. Victor Viorel Ponta nu este și nu a fost niciodată asociat în cadrul Societăţii Civile de Avocaţi „ŞOVA & ASOCIAŢII”.”
E prima petardă de fum cu care fostul avocat Victor Viorel Ponta încearcă să se apere. La 19 septembrie 2007, site-ul Juridice.ro titra: „Victor Ponta – partener la Şova și Asociaţii” (http://www.juridice.ro/31451/Ponta-partener-Sova.html). Vă prezentăm în continuare câteva pasaje relevante din acel articol:

„Casa de avocatură Şova și Asociaţii și-a extins parteneriatul prin alăturarea în cadrul echipei a avocatului Victor Ponta, ca partener senior. Astfel, echipa de parteneri a firmei Şova și Asociaţii ajunge la șapte membri, dintre care patru parteneri seniori (Victor Ponta, alături de Dan Şova, Roxana Eftimie și Radu Cernov).
Dan Şova, Managing Partner, precizează că alăturarea avocatului Victor Ponta echipei Şova și Asociatii va contribui la dezvoltarea și specializarea firmei, precum și la consolidarea imaginii profesionale și publice.

Dan Şova: „Este o opţiune profesională care va întări poziţia firmei pe piaţa avocaturii din România”.
Ȋn comunicatul „Şova și Asociaţii” se menţionează că „acest parteneriat aduce împreună avocaţi cu experienţă semnificativă în profesie, ce se bucură de o recunoaștere durabilă pentru profesionalismul, performanţele și competenţele lor, completând în acest fel echipa tânără, performantă și ambiţioasă din cadrul casei de avocatură Şova și Asociaţii. (…) Ȋn cadrul echipei de la Şova și Asociaţii, în calitate de partener senior, Victor Ponta va coordona toate activităţile ce ţin de drept penal, domeniu în care are și o intensă activitate publicistică (…).”

Ponta s-a leapădat de „Şova și Asociaţii”, mai înainte de a auzi acuzaţiile procurorilor DNA. Ȋnsă dovada că el a fost „senior partner” în această firmă de avocatură a rămas chiar în declaraţiile de interese pe care Ponta le-a completat, pe propria răspundere, în noiembrie 2007 și, respectiv, în decembrie 2008.

Partener Sova si Asociatii

Membru fondator al Asociaţiei PRO BASCHET ENERGIA ROVINARI

Şi tot în decembrie 2008, dar în declaraţia de avere, Victor Ponta face referire și la mașina „MITSUBISHI EVOLUTION”, ce i-a fost pusă la dispoziţie de firma de avocatură „Şova și Asociaţii”, „în baza unui contract de sponsorizare”, pentru „competiţii sportive”.

MITSUBISHI

DNA precizează, în comunicatul remis astăzi, că „în perioada 11.11.2008 – iunie 2009, Ponta Victor-Viorel a mai beneficiat de foloase din partea societății de avocați, constând în transmiterea dreptului de utilizare cu titlu gratuit a autoturismului marca Mitsubishi Lancer Evo 10. În tot acest timp, societatea de avocați a plătit avansul (37.027,41 lei), ratele de leasing (aprox. 6.000 lei/lună) și alte obligații către firma de leasing, în total, 79.641,11 lei. În luna iunie 2009, Ponta Victor-Viorel a preluat leasingul autoturismului fără să mai achite vreo sumă de bani societății de avocați.”

Printre documentele prezentate astăzi de Victor Ponta în apărarea sa, trei din cinci vin în sprijinul teoriei că „între SC Complex Energetic Rovinari (n.r. – sau Turceni) SA și Cabinetul de avocat „Ponta Victor Viorel” sau persoana fizică Ponta Victor Viorel nu există și nu au existat relaţii contractuale de nicio natură”.
Relaţiile contractuale au existat însă între „Şova și Asociaţii”, la care Ponta era, așa cum am arătat mai devreme „senior partner”, exact în perioada în care, conform acuzaţiilor DNA, firma de avocatură a prejudiciat complexurile Turceni şi Rovinari cu aproape 3,5 milioane lei.

Energia Rovinari

Mai mult, conform declaraţiilor sale de interese, din ianuarie 2009 Ponta a devenit președintele secţiei de Baschet la Clubul Sportiv „Energia-Rovinari”, iar din martie 2010, „membru fondator al Asociaţiei PRO BASCHET ENERGIA ROVINARI”. Calitate pe care Ponta și-a păstrat-o până în zilele noastre, și asta, firește, fără ca între el și SC Complexul Energetic Rovinari să există vreo legătură…

Premier, învinuit de spălare de bani

Astăzi, 5 iunie 2015, DNA a remis presei următorul comunicat:
„1. Procurorii din cadrul Secției de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție au dispus efectuarea urmăririi penale față de Ponta Victor-Viorel, la data faptelor avocat, reprezentant legal al Cabinetului Individual de Avocat „Ponta Victor-Viorel”, în prezent prim-ministru al României, cu privire la săvârșirea infracțiunilor de:
– fals în înscrisuri sub semnătură privată (17 infracțiuni)
– complicitate la evaziune fiscală în formă continuată
– spălarea banilor

În ordonanța procurorilor se arată că, în cauză, există date și probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o parte însemnată din sumele obținute de către SCA „Șova și Asociații” de la cele două complexe energetice (Turceni și Rovinari) a fost destinată exclusiv interesului personal al lui Șova Dan-Coman și a persoanelor din sfera sa relațională.
La data 6 mai 2015, în contextul documentării, de către procurori, a aspectelor privind relațiile contractuale ale societății de avocatură SCA „Șova și Asociații, s-a dispus predarea, de către autoritatea fiscală competentă, a tuturor înscrisurilor existente privind actele de inspecție fiscală efectuate la Cabinetul de Avocat „Ponta Victor Viorel”.

În urma analizării înscrisurilor, în raport de probele ce fuseseră deja administrate în cauză, a rezultat următoarea stare de fapt:
La data de 30.08.2007, între SCA „Șova și Asociații” reprezentată de Șova Dan-Coman și Cabinetul Individual de Avocat „Ponta Victor-Viorel” reprezentat de Ponta Victor-Viorel s-a încheiat o convenție de conlucrare profesională, având ca obiect conlucrarea celor două părți în dosarele de natură penală, de drept penal al afacerilor, precum și în alte cauze în care se va ivi necesitatea. Convenția s-a încheiat pe o perioadă nedeterminată. În convenție s-a prevăzut că pentru lucrările profesionale efectuate în conlucrare, onorariile să fie încasate de societatea de avocați, iar avocatul Ponta Victor-Viorel să primească o sumă fixă de 2.000 euro, pentru care va emite o factură lunară.
Prin act adițional, începând cu luna aprilie 2008, s-a majorat la suma de 3.000 euro/lună onorariul avocatului Ponta Victor-Viorel.

Convenția de conlucrare s-a încheiat în luna decembrie 2008, moment în care Ponta Victor-Viorel a devenit ministru.
Pentru presupusele activități efectuate în conlucrare, avocatul Ponta Victor-Viorel a emis în perioada octombrie 2007 – decembrie 2008 un număr de 17 facturi fiscale în valoare de 181.439,98 lei.
Facturile fiscale au fost transmise spre decontare societății de avocați SCA „Șova și Asociații” care a efectuat plata contravalorii lor după care le-a înregistrat în contabilitate. Sumele aferente celor 17 facturi reprezintă cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, având în vedere că, în realitate, Ponta Victor-Viorel nu a efectuat nici un fel de activitate profesională în temeiul convenției de conlucrare. Șova Dan-Coman a fost singura persoană cu drept de dispoziție în privința oricăror acțiuni de orice natură care implicau societatea de avocați.
Ulterior, pe fondul unor controale fiscale, desfășurate în perioada mai-octombrie 2011, Ponta Victor-Viorel s-a înțeles cu Șova Dan-Coman ca acesta să întocmească în cadrul societății de avocați, rapoarte de activitate juridică, pretins a fi prestată de Ponta Victor-Viorel, corespunzătoare celor 16 luni cât a durat convenția.
Întrucât specializarea juridică lui Ponta Victor-Viorel este dreptul penal s-a stabilit ca activitățile să vizeze asistența juridică în dosare de natură penală în legătură cu clienții societății de avocați.
Astfel, în cursul lunii august 2011, s-au întocmit în fals, 16 înscrisuri corespunzătoare câte unei luni din intervalul septembrie 2007 – decembrie 2008.

Cele 16 înscrisuri falsificate de Ponta Victor-Viorel au fost tehnoredactate prin metoda „copy paste” după modelul înscrisurilor privind activitatea juridică desfășurată de mai mulți avocați din cadrul SCA „Șova și Asociații”, avocați care au declarat că nu au conlucrat niciodată cu Ponta Victor-Viorel. În realitate, Ponta Victor-Viorel nu a efectuat nici una din activitățile respective, nici măcar în parte.
Ponta Victor-Viorel a folosit o parte din sumele obținute de la SCA „Șova și Asociații” pentru cumpărarea a două apartamente de lux într-un complex rezidențial situat în București.
În perioada 11.11.2008 – iunie 2009, Ponta Victor-Viorel a mai beneficiat de foloase din partea societății de avocați, constând în transmiterea dreptului de utilizare cu titlu gratuit a autoturismului marca Mitsubishi Lancer Evo 10. În tot acest timp, societatea de avocați a plătit avansul (37.027,41 lei), ratele de leasing (aprox. 6.000 lei/lună) și alte obligații către firma de leasing, în total, 79.641,11 lei. În luna iunie 2009, Ponta Victor-Viorel a preluat leasingul autoturismului fără să mai achite vreo sumă de bani societății de avocați.
Autoturismul a fost achiziționat de societatea de avocați SCA „Șova și Asociații”, la solicitarea expresă a lui Ponta Victor-Viorel.
Suspectului Ponta Victor-Viorel i s-au adus la cunoștință calitatea procesuală și acuzațiile anterior descrise, în conformitate cu prevederile art. 307 Cod de procedură penală.

2.În aceeași cauză, procurorii au constatat că se impune continuarea urmăririi penale față de Ponta Victor-Viorel și sub aspectul săvârșirii a trei infracțiuni de conflict de interese, dintre care una în formă continuată (două acte materiale) fapte aflate în legătură cu funcția sa de prim-ministru al României, având în vedere că, în acest moment, există aspecte din care rezultă suspiciunea rezonabilă ce conturează următoarea stare de fapt:
În calitate de prim-ministru al României, Ponta Victor-Viorel l-a desemnat pe Șova Dan-Coman, în luna august 2012, în funcția de ministru pentru Relația cu Parlamentul, în luna decembrie 2012, în funcția de ministru delegat pentru Proiecte de infrastructură de interes național și investiții străine, în luna februarie 2014, ca ministru interimar al Transporturilor și în luna martie 2014 ministru al Transporturilor, în condițiile în care Ponta Victor-Viorel a beneficiat în trecut de foloase din partea lui Șova Dan-Coman, constând în sume de bani (în total aprox. 250.000 lei) și dreptul de folosința gratuită a unui autoturism.

Probele administrate au relevat faptul că Ponta Victor-Viorel a beneficiat, lunar, în perioada octombrie 2007 – decembrie 2008, de sume de bani cuprinse între 7.900 lei și 14.000 lei, în total 181.439,89 lei, în temeiul unei convenții fictive de conlucrare profesională în domeniul juridic încheiată între SCA „Șova și Asociații” reprezentată de Șova Dan-Coman și Cabinetul de Avocat „Ponta Victor-Viorel” reprezentat de Ponta Victor-Viorel, iar în perioada noiembrie 2008 – iunie 2009 a beneficiat în mod gratuit de dreptul de folosință al autoturismului marca Mitsubishi Lancer Evo 10, achiziționat de SCA „Șova și Asociații” în sistem de leasing financiar de la Romstal Leasing (rate în valoare de aprox. 6.000 lei/lună), iar ulterior, în luna iunie 2009, de sumele de bani reprezentând avansul și alte cheltuieli aferente contractului de leasing în momentul preluării acestuia de către Ponta Victor-Viorel, în total suma de 79.641,11 lei.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile legale și constituționale, procurorul șef al DNA inițiază procedura de sesizare a Camerei Deputaților, pentru formularea cererilor de efectuare a urmăririi penale față Ponta Victor-Viorel, deputat, care în perioada în care se presupune că a săvârșit infracțiunile de conflict de interese a îndeplinit funcția de prim-ministru.
Facem precizarea că efectuarea urmăririi penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, activitate care nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.”

Anunțuri

Procurorii dispun delegarea poliţiştilor în vederea descoperirii autorilor; Constituţia spune însă că ei ar trebui să conducă activitatea poliţiei judiciare

Nu există crimă perfectă. Doar anchete defectuoase, compromise de-un CFL făcut varză, de-un raport medico-legal scris pe genunchi, de ignorarea unor probe şi de nepriceperea celor care instrumentează dosarul. Nu există însă niciun caz în care să fi fost tras la răspundere cel ce a comis astfel de greşeli…

În cazul unei infracţiuni de omor, o anchetă care începe prost se termină lamentabil. Şansele de a prinde autorul scad cu fiecare zi care trece. „Dacă în primele 2-3 luni nu-l găseşti, şansele să-l mai prinzi scad la 30-40%”, declara comisarul de poliţie care s-a ocupat de cazul crimelor în serie de la Vaslui. Au trecut 11 ani de la prima crimă din seria celor patru, iar procurorul de caz a pus eticheta de „rebut” pe dosar.

În 60 de zile de la data săvârşirii omului, expiră termenul de garanţie rezonabil în care, teoretic, ar putea fi prins criminalul. Se întoarce clepsidra şi începe numărătoarea anilor până la prescrierea faptei. Codul de procedură Penală (CPP) nu prevede însă asemenea practici. La art.209, alin.3, CPP prevede că „urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, (şi) în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 174-176 din Codul Penal (n.r. – omorul şi formele sale)”. Iar urmărirea penală presupune, conform art.200 din CPP, şi „strângerea probelor necesare cu privire la identificarea făptuitorilor”. Teoretic. În practică, orice procuror criminalist sincer îţi va mărturisi că nu e treaba lui să-l găsească pe criminal. Misiunea lui nu e să lege, ci să delege.

La 30 ianuarie 2009, procurorul general Laura Kovesi a emis ordinul 32, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de criminalistică în cadrul Ministerului Public, „pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin: de efectuare a urmăririi penale ce are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor (!) şi la stabilirea răspunderii acestora”, aşa cum se motivează în preambul. La capitolul I din Regulamentul inclus în ordin, se precizează că „procurorii criminalişti sunt magistraţii care desfăşoară activitatea specifică în acest domeniu, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror (…); sunt repartizaţi prin ordin emis de către conducătorul unităţii de parchet la care aceştia îşi desfăşoară activitatea (…). Repartizarea procurorilor criminalişti se va face în funcţie de pregătirea, specializarea, experienţa în activitate, rezultatele obţinute, aptitudinile acestora şi necesitatea bunei funcţionări a parchetului”. În realitate, niciun procuror nu se grăbeşte să fie şi criminalist. Motivele sunt multe: salariul lui nu diferă de cel al procurorului de şedinţă, care are program fix şi stres minim; în creierii nopţii îl sună poliţiştii cheamându-l la un CFL, pentru că omorurile au impoliteţea de a fi comise îndeosebi după lăsarea serii; colegii de birou care pleacă, prin promovare sau pensionare, îi lasă moştenire dosarele lor, AN-uri şi AC-uri (cazuri cu autor cunoscut), mai bine sau mai prost instrumentate. De regulă, un procuror criminalist are în lucru 15-20 de cazuri.

„Procurorii criminalişti ce îşi desfăşoară activitatea la parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie vor efectua numai activităţile de urmărire penală proprie”, se spune în Capitolul II al Regulamentului din Ordinul 32/2009. Cum? „Aceştia au obligaţia să organizeze cauzele (…) rămase cu autori neidentificaţi. Înregistrarea în evidenţă a dosarelor privind aceste infracţiuni se face după trecerea a 60 de zile de la data săvârşirii faptei sau de la descoperirea acesteia de către organul de urmărire penală, dacă la expirarea acestui termen nu s-a dispus începerea urmăririi penale «in personam» (n.r. – nu a fost identificat autorul). În această situaţie procurorul criminalist va dispune prin ordonanţă delegarea lucrătorilor poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa cauzelor cu autori neidentificaţi şi trimite dosarul la poliţia judiciară. (…) Procurorii criminalişti urmăresc ca în aceste cauze poliţia judiciară, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de omor, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor, în care scop verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces-verbal”.

Urmărire penală proprie şi originală: procurorul dispune prin ordonanţă delegarea poliţiştilor. Ordonanţa este actul procedural în care procurorul sau organul de urmărire penală consemnează o dispoziţie asupra unor acte sau măsuri de urmărire penală. Ordinul 32/2009 are ataşat un model de Ordonanţă, în cuprinsul căreia e specificat: „De aceea, pentru asigurarea celerităţii procesului penal (n.r. ?!), pentru asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi stabilirea adevărului, este necesar ca organele poliţiei judiciare să efectueze anumite acte de cercetare penală în vederea descoperirii autorului/autorilor, urmează a se dispune delegarea acestora în vederea realizării următoarelor activităţi: …”. Şi urmează trei rânduri libere pe care procurorul le completează, iar juma de an nu-l mai doare capul. Face un proces verbal, are altă juma de an liberă…

În textul ordonanţei, bolduit, se face trimitere la art.217, alin.4 din CPP, care prevede că „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Din cuprinsul Ordinului 1094/C/2009 şi din cel al Ordinului 32/2009, câte acte de cercetare penală sunt efectuate de poliţia judiciară în cazul crimelor cu AN? Toate. Procurorului i se dă dreptul să delege, fără a i se impune efectuarea vreunui act de cercetare penală, într-un dosar aflat în urmărire penală proprie.

De-a lungul timpului, au fost ridicate mai multe excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.217, alin.4 din CPP, care ar aduce atingere art.131 şi 132 din Constituţie (referitoare la rolul Ministerului Public şi la statutul procurorilor). În motivarea uneia dintre excepţii se arată că, în cazul infracţiunilor cu un grad ridicat de pericol, urmărirea penală revine în competenţa proprie a procurorului, ca o garanţie suplimentară acordată de legiuitor a respectării principiului legalităţii. Legiuitorul  a apreciat că în această fază a procesului penal (n.r. – faza urmăririi penale), procurorul, care este magistrat, deţine cea mai înaltă calificare juridică dintre toate organele enumerate în cuprinsul art.201, alin 2 din CPP. Ca urmare, în aceste cauze, numai în mod excepţional procurorul îşi poate delega o parte din atribuţii, doar acolo unde acestea nu ating în niciun fel substanţa garanţiei legale menţionate, şi numai pe baza unei ordonanţe exprese, ce se referă la acte determinate. Per a contrario, toate actele de urmărire penală desfăşurate de organele de cercetare penală, în baza unei ordonanţe exprese şi punctuale, sunt nule absolut pentru încălcarea unor imperative de competenţă. În temeiul acestui raţionament, autorul excepţiei conchide că prevederea art.217, alin.4 din CPP (…) goleşte, practic, de conţinut tocmai garanţia pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a creat, în anumite cauze, obligaţia procurorului de a efectua personal urmărirea penală. Deşi Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate, în Decizia nr. 217/17.02.2009, CCR notează: „faptul că, în anumite cazuri, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează anumite acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil”. Dar dacă, în toate dosarele de omor cu AN, toate actele de cercetare penală sunt efectuate de către poliţişti?

Conform „Tratatului de procedură penală” (Gheorghiţă Mateuţ, 2007), „prin Legea nr. 142/1997 privind modificarea şi completarea Legii 92/1992 pentru organizarea judecătorească, legiuitorul a procedat la delimitarea celor două categorii de atribuţii, statuând în art.31, declarat ca şi constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1997 (M.Of. nr.185 din 5 august 1997), că «atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele: a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; b) supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţişti şi de alte organe…». Prin această reglementare, s-a urmărit delimitarea netă a urmăririi penale de cercetările penale în cadrul competenţei funcţionale a procurorului şi relevarea caracterului primordial al urmăririi penale, ca principală atribuţie a Ministerului Public (în acelaşi sens I. Retea, Atribuţia Ministerului Public de efectuarea a urmăririi penale, Dreptul nr.9/1998, p.76)”.

În fiecare ţară există crime cu AN. Nu stăm mai prost sau mai bine decât alţii la acest capitol. Însă în fiecare ţară, jurnaliştii sunt preocupaţi, pe bună dreptate, de cazurile în care criminalii sunt încă liberi. Nimic n-ar trebui să fie mai important decât siguranţa cetăţeanului şi respectarea dreptului la viaţă, drept fundamental. Pentru asta, cei responsabili să-i găsească şi să-i aducă pe criminali în faţa instanţelor ar trebui să-şi asume toate pregorativele ce le revin prin lege, şi nu să se ascundă în spatele unor ordine ce-i degrevează de sarcini.

Prescrierea omorului, greu de ucis

Conform art.122 din Codul Penal, răspunderea penală în cazul infracţiunilor de omor  se prescrie în maxim 15 ani de la data comiterii faptei. Cu alte cuvinte, autorul unei crime comise in 1995 poate să mărturisească mâine, de bună voie, poliţiştilor sau întregii ţări, la televizor, cum a ucis, cu ce armă şi din ce motive, el nu va face nicio de puşcărie, pentru că nu mai răspunde penal.

La începutul acestui an, europarlamentarul Monica Macovei şi deputatul PD-L Sever Voinescu au iniţiat un proiect legislativ pentru modificarea Codului penal şi înlăturarea prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei pentru infracţiunile de omor şi pentru infracţiunile care au ca rezultat moartea victimei. „Dreptul la viaţă este cel dintâi drept din lista drepturilor fundamentale ale omului şi e normal să fie aşa, de vreme ce dreptul la viaţă este temelia cea mai profundă şi mai stabilă a societăţii civilizate. Prin urmare, obligaţia statului de a ocroti prin orice mijloc, inclusiv prin cel al represiunii penale, dreptul la viaţă este o obligaţie primordială, cu totul specială”, se arată în expunerea de motive a iniţiatorilor propunerii legislative.

Art.1 din proiect prevede modificarea şi completarea Codului Penal, după cum urmează „La articolul 121, alineatul 2, se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise; b) infracţiunilor prevăzute la art 174 – 176 (n.r. – omorul şi formele sale) şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei».”

Depus la Camera Deputaţilor pe 1 februarie a.c., proiectul a fost trimis la Senat. La 17 martie, el a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, iar în acest moment  aşteaptă punctul de vedere al Guvernului (solicitat încă din 16 februarie a.c.), dar şi avizele Comisiei pentru drepturile omului (termen 24 mai a.c.) şi cel al Comisiei juridice (termen 25 mai a.c.). În cazul acestei propuneri legislative nu există procedură de urgenţă. Iar în iulie, cei care ar trebui să voteze adoptarea proiectului de lege intră în vacanţă parlamentară…

În acest moment, omorul nu se prescrie în multe ţări europene (Germania, Marea Britanie, Austria, Danemarca, Finlanda, Olanda, Italia, Cehia, Cipru, Malta, Estonia, Irlanda), dar nici în SUA, Canada sau Japonia.

400 de criminali sunt în libertate. Şi fiecare dintre ei e încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime?

(Adriana Oprea-Popescu,  „Jurnalul Naţional”, 19 mai 2011)

 

Pe urmele lor sunt doar poliţiştii de la judiciar; în ciuda Codului de Procedură Penală, procurorii au dezlegare să nu-şi bată capul cu „crime cu AN”.

În decembrie 2004, două farmaciste din Braşov, au fost împuşcate mortal în cap. Judecătorii l-au achitat pe principalul suspect, iar asasinatul e acum un dosar cu AN  (Foto: AFP/Mediafax)

Procurorii sunt nişte oameni, îmbrăcaţi în costume, cu cravată, care stau în birouri şi prind criminali. Poliţiştii sunt doar nişte. Cu caschete şi lefuri mai mici. Procurorii sunt justiţiarii cu arcul pe umăr, având veşnic în cătarea săgeţii infractorii. Poliţiştii sunt. „Ştiţi ceva? Toţi procurorii, dar toţi!, visează la crime în care poliţiştii să le aducă sub nas autorul, arma crimei, mobilul şi mulţi martori. Nu e nici unul care să vrea să descopere şi el, singur, ceva…”, mărturisea un poliţist criminalist cu experienţă.

Meseria de procuror e preţioasă şi a naibii de complicată. Aparent. Unu’ şi-a bătut joc de viaţa unui necăjit pe nume Ţundrea, ş-acum îşi lipăie liniştit pensia de 100 de milioane de lei. Cui ce-i pasă? Altul, la Caraş Severin, şi-a bătut joc de dosarul unei fetiţe de 12 ani, ucisă cu bestialitate, iar acum criminalul e bine-mersi, şi omorul e cu AN (n.r. – autor necunoscut). „La noi vine dosarul”, oftează un poliţist de la judiciar. „E omor, merge la Parchet!”. „Nu, la noi vine, că e cu AN!”. Autorul se ştie, numai că probele-s subţiri, cât s-a priceput s-adune, printre două luări de mită, şi domnu’ procuror… „Nu Parchetul ar trebui să-şi bată acum capul, să caute noi probe?”. Linişte.

Dacă vă imaginaţi procurori criminalişti făcând nopţi albe şi chinuindu-se să dezlege misterul vreunui omor cu AN, înseamnă că sunteţi din categoria celor ce încă mai cred în Moş Crăciun… Cei care, prin Constituţie, „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (art.131, alin.1) au dezlegare, prin ordin de la procurorul general, să nu-şi împovăreze gândurile cu criminalii rămaşi în libertate. Şi asta deşi Codul de Procedură Penală (CPP) prevede explicit că, în cazul unor infracţiuni grave, urmărirea penală este de competenţa obligatorie a procurorului.

Pe vremuri, se apela la suspendarea urmăririi penale. În 1997, într-un dosar de omor cu AN, procurorul de caz nota: „amânarea fără termen a urmăririi penale şi trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori necunoscuţi”. Apoi, trimitea dosarul Poliţiei Capitalei, „în vederea continuării cercetărilor până la identificarea autorului sau autorilor faptei, ori până la împlinirea termenului de prescriere”. Elegant. Şi astăzi se întâmplă cam la fel.

În august 2009, procurorul general Laura Kovesi şi ministrul de Interne, pe atunci Dan Nica, au emis un ordin comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi. „Având în vedere că în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”, se spune în preambulul ordinului care-i degrevează pe procurori de răspundere, aruncând-o pe umerii organelor de cercetare ale poliţiei judiciare.

Conform art. 200 din CPP, „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală (ale poliţiei judiciare sau organe de cercetare speciale – militare, ofiţeri ai poliţiei de frontieră, căpitanii porturilor). Tot CPP, la art.209, alin 3, prevede că „urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de  către procuror, în cazul infracţiunilor contra statului (art.155 – 173 Cod Penal); omorul şi formele sale (art.174 – 176 CP), pruncuciderea (art.177 CP), determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art.179 CP), lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la muncă forţată (art.189 – 191 CP), tâlhăria (art.211, alin.3), pirateria (art.212 CP), delapidarea (art.215, alin.2, CP), ultrajul şi violenţa (art.239, alin 3 şi 4 CP), (…)”. În toate aceste situaţii, procurorul are poziţia procesuală de principal organ de urmărire penală. Sub sancţiunea nulităţii absolute, el are obligaţia să efectueze personal acte de urmărire penală (audierea suspecţilor, a martorilor, strângerea de probe…)

În realitate, procurorii criminalişti sunt absolviţi de această sarcină. Ordinul 1094/C/4.08.2009 prevede, la art.14, alin.(2) că „dosarele privind infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, rămase cu autori neidentificaţi, după trecerea termenului de 60 de zile de la înregistrare şi după ce s-a început urmărirea penală „in rem”, vor fi incluse în evidenţa numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, la rubrica urmărire penală proprie, din statistica parchetului competent”. Mai departe, „în această situaţie, procurorul va dispune prin ordonanţă delegarea organelor de cercetare ale poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori neidentificaţi şi trimiterea dosarului la unitatea de poliţie competentă, ţinând seama de specializarea acestora”. (alin.3). „Procurorii ce au în evidenţă aceste dosare urmăresc ca în aceste cauze organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de genul celei ce face obiectul cauzei, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor”. (alin.4), iar „procurorul verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces – verbal” (alin.5). Vă daţi seama ce volum imens de muncă, să scrii două procese verbale pe an? Mai poate susţine procurorul, în aceste circumstanţe, că a efectuat urmărirea penală proprie?

Am cerut un punct de vedere Parchetului General, încercând să aflăm cum reuşesc procurorii ce aplică dispoziţiile Ordinului 1094/C/4.08.2009 să respecte, concomitent, şi prevederile CPP. „În cazurile în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, potrivit dispoziţiilor CPP, delegarea atribuţiilor ofiţerilor de poliţie judiciară, reglementată de asemenea prin aceleaşi dispoziţii legale (art.209, 219, alin 1,2 şi art.217, alin. ultim CPP) conduce la concluzia unei depline concordanţe a Ordinului indicat de dvs. în cuprinsul solicitării cu normele procesual penal”.

Cum arată „deplina concordanţă”? Art.209, la care deja am făcut referire în articol, se referă la competenţa procurorului în faza urmăririi penale. Art.219, alin.1 şi 2 se referă la dispoziţiile date de procuror şi face parte din Capitolul III al CPP – „Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală”, ceea ce diferă – ca să nu spunem că e în neconcordanţă – de „urmărirea penală proprie”. Iar art. 217, alin.4 (ultim) prevede că „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Niciodată, în limba română, cuvântul „anumite” n-a fost nici sinonim, nici în deplină concordanţă cu cuvântul „toate”, aşa cum reiese el, clar, din conţinutul Ordinului. În plus, legiuitorul a avut în vedere, prin prevederile art.217, alin.4, sporirea operativităţii urmăririi penale. Cu alte cuvinte, doar pentru a nu obliga procurorul să facă multe deplasări în afara localităţii în care-şi are sediul, anumite (şi nu toate) acte(le) de cercetare penală pot fi efectuate de către organele de poliţie din acele localităţi.
În realitate, nimeni nu e interesat dacă se respectă sau nu Codul de Procedură Penală. Ordinul procurorului general e doar o metodă, demult inventată şi periodic reactualizată, de a scoate pe linie moartă infracţiunile rămase cu AN. Căci, şi dacă poliţiştii de la judiciar ar face vreo minune şi ar reuşi să aducă la masa procurorului autorul, arma crimei, mobilul şi recunoaşterea pocăită a criminalului, drumul până în acest punct ar fi egal cu zero. Procedural. Pentru că, atunci când se constată, cu ocazia finalizării urmăririi penale de către procuror sau a judecăţii în prima instanţă, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că urmărirea penală a fost efectuată de către organul de cercetare penală în locul procurorului, deşi efectuarea acesteia de către procuror era obligatorie, se procedează la stabilirea legalităţii, prin refacerea urmăririi penale de către procuror (art.268 şi art.332, alin.1, CPP).

În solicitarea trimisă Parchetului General, am întrebat-o pe doamna procuror general şi dacă i se pare normal ca urmărirea penală, începută „in rem”, în cazul unui omor deosebit de grav să fie efectuată exclusiv de poliţiştii de la judiciar. N-am primit niciun răspuns. Citiţi mâine cum moare în mâinile anchetatorilor cazul de la casa de schimb valutar din Braşov. Doi morţi, un rănit, niciun vinovat.

Citiţi apoi cum se prescrie cazul doctoriţei ucise cu 54 de lovituri de cuţit la Brăila. Şi despre crimele în serie de la Vaslui, unde procurorul caută patru autori, mărturisind că dosarul „e un rebut”. Citiţi cazul Lukacs Dalma, în care anchetatorii stau cu sperma autorului în frigider şi desenează cercuri de suspecţi. Citiţi cum calculează un procuror prescrierea faptei, citiţi şi vă minunaţi, ca să nu mai credeţi în Moş Crăciun…

 „Ministerul Public nu deţine indicatori statistici”

Am solicitat Parchetului General să ne spună şi câte dosare de omor cu AN au fost trimise de procurori către unităţile de poliţie, de la intrarea în vigoare a Ordinului 1094/C/4.08.2009 şi, mai ales, câte dintre ele au fost soluţionate, între timp. Răspunsul a venit, firesc: „Ministerul Public nu deţine indicatori statistici referitori la cauzele în care procurorii au delegat ofiţeri de poliţie judiciară pentru efectuarea unor acte de urmărire penală”. Şi asta deşi însuşi Ordinul, la art., 14, alin.2, vorbeşte de o „evidenţă numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, rubrica urmărire penală proprie din statistica parchetului competent”.

Conform datelor din bilanţul Parchetului General pe anul 2010, în acest moment există 368 de omoruri cu AN. Plus 33 de pruncucideri şi alte 46 de lovituri cauzatoare de moarte, şi ele tot cu AN. Comparativ, în 1989 erau în evidenţe doar 76 de omoruri cu AN. Din cele 447 înregistrate în 1995, multe dintre cazurile nerezolvate s-au prescris, cel mult în 2010, la împlinirea termenului de 15 ani. Chiar dacă nu mai răspund în faţa legii pentru fapta comisă, criminalii există. Şi sunt în libertate. Iar un criminal neprins este încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime? Faţă de rudele victimei omorului deja comis? Faţă de jurământul depus la intrarea în magistratură?

„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire.” Cu conştiinţă. Vreo 400 de criminali umblă liberi. Ca să nu ne sperie cifra, o putem reduce, presupunând că mai multe omoruri au fost comise de acelaşi autor (e cazul crimelor în serie de la Vaslui). E deja mai confortabil…

(Adriana Oprea-Popescu,  „Jurnalul Naţional”, 9 mai 2011)

Ordinul comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi

Adriana Oprea-Popescu
Se spune că imaginea ucigaşului rămâne imprimată pe retina victimei. Ca-n orice legendă, există un sâmbure de adevăr. Victima, dacă ştii să o „citeşti”, îţi dezvăluie o sumedenie de indicii despre autorul infracţiunii. Locul faptei, dacă este cercetat profesionist, îţi „vorbeşte” şi el, la rându-i. Îţi trebuie însă talent, pricepere şi discernământ ca să „vezi” şi să „auzi”.
„Nu există crimă perfectă, ci doar poliţişti neputincioşi”, mărturiseşte comisarul Constantin Bărbieru, IJP Vaslui. „Cam asta e, nu ai ce-ţi trebuie, nu poţi să intri unde vrei… Dacă în primele două-trei luni nu găseşti un autor la o faptă aşa gravă, şansele să-l mai prinzi scad la 30%-40%. Au fost şi cazuri rare în care am găsit un criminal după 8 ani, după 10 ani. Au mai venit părinţii care nu puteau să moară până nu mărturiseau că feciorul a făcut o crimă cu ani în urmă. A fost un caz prin ’86 pe care l-am rezolvat abia în 1994. Am găsit un moş în faţa unei porţi, înjunghiat. Lovitură de cuţit şi gata. Cine? Ce? Cum? Nu s-a certat cu nimeni, n-avea probleme, un moş de la ţară, pe drum, pur şi simplu. Când l-am găsit pe autor, ne-a spus că totul a durat mai puţin de 30 de secunde. Autorul a ieşit în dimineaţa respectivă din casă la toaletă. A văzut un moş care îşi făcea nevoile pe gardul lui. Şi s-a enervat, a luat cuţitul din casă, s-a dus, l-a înţepat, a sărit gardul înapoi în curte şi s-a culcat la loc. Taică-su, din camera alăturată, nu a auzit nimic. Din discuţii, i-a mărturisit lui taică-su, că bătrânul l-a simţit că s-a schimbat. Şi bătrânul, când a fost să moară, n-a putut să-şi dea duhul până când nu ne-a chemat şi ne-a spus totul. În alte cazuri, dacă nu ai probe palpabile, dar ştii că ăla e criminalul, în sinea ta eşti sigur că e autor, atunci stai după coada lui până îl iau dracii. Ori crapă el, ori crăp eu. Dar am după cine să mă iau. Verificări numai pe el, ascultări, până trebuie să greşească o dată, îl înnebunesc, îl urmăresc, îi fac dosar pentru alte chestii, dacă face alte infracţiuni.”
Anchetele judiciare nu seamănă deloc cu poveştile Agathei Christie. În serialul de reportaje pe care Jurnalul Naţional vi-l prezintă, începând de astăzi, veţi descoperi şi secvenţe bizare, dar şi momente ilare în instrumentarea unor cazuri de omoruri rămase nesoluţionate.
Doctoriţa din Brăila, ucisă cu 54 de lovituri de cuţit, criminalul în serie din Vaslui, nedescoperit nici după 7 ani, cazul tinerei din Eforie, care a murit strangulată cu firul de la încărcătorul de telefon, cazul farmacistelor din Braşov, îngenunchiate şi împuşcate în cap. Cazuri vechi, în care criminalul nu a fost încă pedepsit. Există crima perfectă? Răspunsul stă într-o pildă… Într-o zi, un om şi-a luat copilul şi-a plecat la furat porumb. Înainte să intre în lan, hoţul s-a uitat în stânga, apoi în dreapta, iar copilul său, care era lângă el, l-a întrebat: „de ce faci asta?”. „Ca să nu mă vadă careva când fur”, a spus tatăl. „Atunci de ce nu te uiţi şi-n sus?”, a întrebat copilul.