Posts Tagged ‘crima cu AN’

Cum poate distruge un procuror un dosar de omor
(Mai multe articole şi documente din acest caz, gãsiţi pe site-ul special: http://ionelahurdela.wordpress.com)

(În memoria lui Mile Cãrpenişan, jurnalistul care n-a mai avut vreme)

text: Adriana Oprea-Popescu
foto: Karina Knapek
Jurnalul Naţional

A dispãrut într-o duminicã. Era dupã-amiazã. Apucase sã meargã la şcoalã doar o sãptãmânã, abia dacã aruncase o privire peste manualele de clasa a V-a. Se îngâna încã vacanţa cu şcoala când, în duminica aceea de septembrie blând, Ionela a dispãrut de tot, în papuci de plastic gri, cu gãurele. Împlinise, pe 9 ianuarie, 11 ani.
„Anul 2002, luna septembrie, ziua 23, orele 9:15, la sediul Postului de Poliţie Goruia. Agent principal Liţã Ion din cadrul Postului de Poliţie Goruia, judeţul Caraş-Severin. Azi, data de mai sus, am fost sesizaţi telefonic de numitul Hurdela Serghie, din localitatea Goruia, satul Gârlişte, nr. 98, judeţul Caraş-Severin, aducându-ne la cunoştinţã urmãtoarele:
«Din data de 22.09.2002, orele 15:00, fiica mea Hurdela Ionela a plecat de acasã şi nu s-a mai întors pânã în prezent. Am dat telefon şi la şcoala din Goruia, unde este elevã, şi nu este nici acolo. Rog sã mã ajutaţi sã-mi gãsesc fata». Pentru care am încheiat prezentul proces verbal.” Semneazã „organ de cercetare penalã” şi „parte vãtãmatã”.
Cu câteva zile înainte sã disparã, Ionela visase cã zboarã. Cã pluteşte pe cer, asta le povestise ea, fericitã, pãrinţilor deveniţi „parte vãtãmatã” ş-apoi, câteva luni mai târziu, „parte civilã”. În 2002, poliţia cãuta copii dispãruţi fãrã chef şi fãrã spor, dar în cazul fetiţei ce nu mai fusese plecatã niciodatã de acasã, ancheta a început din prima zi. Au fost audiaţi pãrinţii şi a fost cercetatã locuinţa acestora.
„Pe noptierã se afla un sãculeţ de culoare verde cu cãrţile şi caietele minorei Hurdela Ionela, precum şi carnetul de note al acesteia (…) Din discuţiile purtate cu pãrinţii rezultã faptul cã minora Hurdela Ionela nu a fost bãtutã sau certatã, iar la data dispariţiei era îmbrãcatã într-o bluzã de culoare albã, pantaloni kaki, rupţi, cu buzunare în faţã, iar în picioare purta papuci de casã. Minora are pãrul şaten, lung, purtat în coadã, ochii cãprui, atleticã”. (Proces verbal întocmit de Poliţia din Goruia, 23 septembrie 2002)

 

Ionela (în dreapta fotografiei, cu florile în mânã), la cununia civilã a surorii ei mai mari. Fetiţa împlinise 11 ani pe 9 ianuarie 2002.

Era o mânã de om „atletica”, „mãruntã la faţã, cu ochii cãprui”, cum o descrie astãzi mama, din amintiri. „Învãţa foarte bine, era un copil cuminte, n-avea prieten. Încã se mai juca cu pãpuşile…”. N-a mai pãstrat niciun obiect care sã-i aducã aminte de ea, vreun caiet de şcoalã, vreo pereche de pantofi. Doar în dosarul în care-s vrãfuite citaţii, rãspunsuri la petiţiile trimise autoritãţilor şi decupaje din ziare, un elastic negru de prins pãrul. În ziua în care-a dispãrut, îşi fãcuse cu el coadã. L-a gãsit tatãl, mai târziu, în fundul peşterii în care, pe 3 octombrie 2002, pe la prânz, poliţiştii i-au descoperit fata moartã.
Duminicã, 22 septembrie 2002, pe la 10:30, Ionela plecase pe vale, împreunã cu mama şi cu Vasile, fratele ei cu doi ani mai mic, sã adune mãceşe. „Pentru gem”, explicã femeia în declaraţia datã la poliţie a doua zi. Acolo îşi rupese fata pantalonii, îi agãţase în mãrãcini. Mama îşi aminteşte cã „era foarte veselã în ziua aia, mã tot pupa, şi pe obraji, şi pe mâini, glumea cu mine, mã împingea în joacã spre râu (n.r. – pârâul Gârlişte, care traverseazã satul)”. Dupã prânz, pe drumul de întoarcere spre casã, s-au întâlnit cu Mãran Iancu, un tânãr cu care pãrinţii Ionelei erau în bune relaţii, se ajutau reciproc la treburile gospodãreşti. Mãran tocmai terminase de tãiat nişte nuiele de alun pentru tavan, aşa cã au plecat împreunã spre sat. Mama spune cã, la un moment dat, ea a luat-o pe deal, ca sã vadã de animalele pe care le avea în zonã, iar Mãran şi cei doi copii şi-au continuat drumul singuri. Şi el, şi familia Hurdela locuiau la margine, chiar la intrarea în sat. Ce-au discutat pe drum, numai tânãrul mai ştie astãzi. Şi fratele mai mic, Vasile, care a doua zi, în prezenţa pãrinţilor, avea sã declare poliţiei: „cum am ştiut faptul cã numitul Mãran Iancu i-a promis de mai multã vreme sorei mele cã-i va face câteva fotografii, iar în data de 22.09.2002, din discuţiile purtate cu sora mea, am înţeles faptul cã aceasta a fost chematã de Mãran Iancu pentru a-i face poze pe terenul de fotbal, acesta având aparat foto”. „Terenul de fotbal” este un loc viran aflat pe distanţa dintre sat şi peştera unde fata a fost gãsitã moartã.
Ajunsã acasã, Ionela nici nu se schimbã de haine, pleacã direct la Mãran, de unde se întoarce cu douã casete de muzicã, luate cu împrumut. Era 15:15. Îşi pune apoi nişte haine într-o pungã de nailon şi iese glonţ din curte, spunându-le pãrinţilor cã „merge sã facã fotografii cu Iancuţu”. „M-am şi mirat”, zice acum mama, „cum se duce sã facã poze, n-avea haine bune pe ea, pantalonii erau rupţi…”
Se lãsase seara şi Ionela nu se întorsese acasã, dar ai ei nu s-au îngrijorat de-atunci, spun cã fata, în vacanţã, „mai rãmânea sã doarmã la o nepoatã, mai întârzia pe la ea, am crezut cã e acolo”. Şi doar plecase cu Iancuţu, cel care toata vara fusese în curtea lor, muncise cot la cot şi mâncase cu ei la masã şi „mai fusese cu el prin sat, pe la Nicoleta, sora lui”. A doua zi de dimineaţã, vãzând cã tot n-a apãrut, pãrinţii au intrat în panicã, iar tatãl a început sã o caute prin sat. Pe vremea aceea, Iancuţu locuia la taicã’su (n.r. – pãrinţii sunt divorţaţi), însã Hurdela Serghie aflat cã-n acea noapte „el nu dormise acasã. L-am cãutat la sorã’sa, pe o stradã mai jos, dar poarta era încuiatã. Am mers la şcoala din sat şi am sunat la cea din Goruia, sperând cã Ionela s-a dus direct acolo. N-am gãsit-o, aşa cã am dat telefon la poliţie. Apoi, am mers din nou la sora lui Iancuţu şi am dat de el acolo, însã mi-a zis cã nu ştie nimic de Ionela”.
Din declaraţiile pe care pãrinţii Ionelei le-au dat poliţiştilor a doua zi dupã dispariţie reiese cã fata lor plecase de acasã sã se întâlneascã cu Mãran Iancu. În astfel de momente grele, admitem cã pãrinţii pot fi subiectivi sau incoerenţi în declaraţii. Un alt martor, un copil de 11 ani care în acea zi se juca vizavi de casa familiei Hurdela, declarã poliţiştilor (în prezenţa pãrinţilor sãi) cã a vãzut-o ieşind pe Ionela din curte şi, întrebând-o unde pleacã, „aceasta mi-a rãspuns cã merge sã-i facã fotografii lui Iancu Mãran pe Valea Gârliştei”.
Logic, se face legãtura între dispariţia fetiţei şi cel spre care duceau toate declaraţiile, iar Mãran Iancu este audiat de poliţişti încã din data de 23 septembrie 2002. Şi atunci, şi în faza urmãririi penale, Mãran a fost inconstant în declaraţii. Mai întâi, neagã vehement comiterea faptei, apoi recunoaşte şi descrie cum a ucis-o pe fetiţã, descrie halucinant o scenã sexualã în care apare şi prezervativul care n-are nicio legãturã cu fapta, nerecunoscând incendierea cadavrului. În timpul urmãririi judecãtoreşti, neagã tot ce afirmase anterior, susţinând cã poliţiştii ar fi fãcut uz de forţã în timpul anchetei. În faţa Tribunalului însã, declarã cã regretã fapta comisã.

Greu de motivat achitarea…

Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut de acasã pe 22 septembrie 2002. 11 zile mai târziu, fetiţa a fost gãsitã moartã într-o peşterã din apropierea satului. Cauza morţii: asfixie mecanicã. Cadavrul fusese ars pe faţã, la nivelul coapselor şi în zona pubianã. Medicii legişti nu au stabilit dacã victima a fost sau nu agresatã sexual. În peşterã, la 2,4 m de cadavru, a fost gãsit un prezervativ cu urme biologice. Analizele ADN au stabilit, fãrã nici un dubiu, cã acest obiect nu are nicio legãturã cu cauza de faţã. Prezervativul a fost însã principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare.
Audiat de poliţişti încã din 23 septembrie 2002, reţinut pe 3 octombrie 2002 şi apoi arestat, inculpat pentru comiterea infracţiunii de omor, condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitiv şi irevocabil, în baza haosului din dosarul penal. Cel mai destoinic şi priceput apãrãtor al sãu a fost însuşi procurorul ce-a instrumentat cazul, un „profesionist” exclus ulterior din magistraturã pentru cã a fost prins în flagrant delict, judecat şi condamnat pentru o şpagã de 8 milioane de lei (vechi).
Motivarea ÎCCJ la decizia de achitare a lui Mãran Iancu nu a fost redactatã nici pânã astãzi, deşi dosarul se aflã la dactilografiere din iulie. Când ea va fi gata, dosarul va ajunge din nou la Parchetul de pe lângã Tribunalul Caraş-Severin, ca o crimã cu AN (n.r. – autor necunoscut). „E o crimã cu autor pe jumãtate cunoscut”, declarã astãzi Barac Nicolae, avocatul care a contribuit decisiv la eliberarea lui Mãran Iancu. „Poate s-o afla adevãrul. Poate o apãrea vinovatul, poate, cine ştie?, o recunoaşte chiar el, dacã e vinovat”…

 

„Învãţa foarte bine, era un copil cuminte, n-avea prieten. Încã se mai juca cu pãpuşile”, mama Ionelei Hurdelea

Procurorii dispun delegarea poliţiştilor în vederea descoperirii autorilor; Constituţia spune însă că ei ar trebui să conducă activitatea poliţiei judiciare

Nu există crimă perfectă. Doar anchete defectuoase, compromise de-un CFL făcut varză, de-un raport medico-legal scris pe genunchi, de ignorarea unor probe şi de nepriceperea celor care instrumentează dosarul. Nu există însă niciun caz în care să fi fost tras la răspundere cel ce a comis astfel de greşeli…

În cazul unei infracţiuni de omor, o anchetă care începe prost se termină lamentabil. Şansele de a prinde autorul scad cu fiecare zi care trece. „Dacă în primele 2-3 luni nu-l găseşti, şansele să-l mai prinzi scad la 30-40%”, declara comisarul de poliţie care s-a ocupat de cazul crimelor în serie de la Vaslui. Au trecut 11 ani de la prima crimă din seria celor patru, iar procurorul de caz a pus eticheta de „rebut” pe dosar.

În 60 de zile de la data săvârşirii omului, expiră termenul de garanţie rezonabil în care, teoretic, ar putea fi prins criminalul. Se întoarce clepsidra şi începe numărătoarea anilor până la prescrierea faptei. Codul de procedură Penală (CPP) nu prevede însă asemenea practici. La art.209, alin.3, CPP prevede că „urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, (şi) în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 174-176 din Codul Penal (n.r. – omorul şi formele sale)”. Iar urmărirea penală presupune, conform art.200 din CPP, şi „strângerea probelor necesare cu privire la identificarea făptuitorilor”. Teoretic. În practică, orice procuror criminalist sincer îţi va mărturisi că nu e treaba lui să-l găsească pe criminal. Misiunea lui nu e să lege, ci să delege.

La 30 ianuarie 2009, procurorul general Laura Kovesi a emis ordinul 32, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de criminalistică în cadrul Ministerului Public, „pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin: de efectuare a urmăririi penale ce are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor (!) şi la stabilirea răspunderii acestora”, aşa cum se motivează în preambul. La capitolul I din Regulamentul inclus în ordin, se precizează că „procurorii criminalişti sunt magistraţii care desfăşoară activitatea specifică în acest domeniu, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror (…); sunt repartizaţi prin ordin emis de către conducătorul unităţii de parchet la care aceştia îşi desfăşoară activitatea (…). Repartizarea procurorilor criminalişti se va face în funcţie de pregătirea, specializarea, experienţa în activitate, rezultatele obţinute, aptitudinile acestora şi necesitatea bunei funcţionări a parchetului”. În realitate, niciun procuror nu se grăbeşte să fie şi criminalist. Motivele sunt multe: salariul lui nu diferă de cel al procurorului de şedinţă, care are program fix şi stres minim; în creierii nopţii îl sună poliţiştii cheamându-l la un CFL, pentru că omorurile au impoliteţea de a fi comise îndeosebi după lăsarea serii; colegii de birou care pleacă, prin promovare sau pensionare, îi lasă moştenire dosarele lor, AN-uri şi AC-uri (cazuri cu autor cunoscut), mai bine sau mai prost instrumentate. De regulă, un procuror criminalist are în lucru 15-20 de cazuri.

„Procurorii criminalişti ce îşi desfăşoară activitatea la parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie vor efectua numai activităţile de urmărire penală proprie”, se spune în Capitolul II al Regulamentului din Ordinul 32/2009. Cum? „Aceştia au obligaţia să organizeze cauzele (…) rămase cu autori neidentificaţi. Înregistrarea în evidenţă a dosarelor privind aceste infracţiuni se face după trecerea a 60 de zile de la data săvârşirii faptei sau de la descoperirea acesteia de către organul de urmărire penală, dacă la expirarea acestui termen nu s-a dispus începerea urmăririi penale «in personam» (n.r. – nu a fost identificat autorul). În această situaţie procurorul criminalist va dispune prin ordonanţă delegarea lucrătorilor poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa cauzelor cu autori neidentificaţi şi trimite dosarul la poliţia judiciară. (…) Procurorii criminalişti urmăresc ca în aceste cauze poliţia judiciară, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de omor, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor, în care scop verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces-verbal”.

Urmărire penală proprie şi originală: procurorul dispune prin ordonanţă delegarea poliţiştilor. Ordonanţa este actul procedural în care procurorul sau organul de urmărire penală consemnează o dispoziţie asupra unor acte sau măsuri de urmărire penală. Ordinul 32/2009 are ataşat un model de Ordonanţă, în cuprinsul căreia e specificat: „De aceea, pentru asigurarea celerităţii procesului penal (n.r. ?!), pentru asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi stabilirea adevărului, este necesar ca organele poliţiei judiciare să efectueze anumite acte de cercetare penală în vederea descoperirii autorului/autorilor, urmează a se dispune delegarea acestora în vederea realizării următoarelor activităţi: …”. Şi urmează trei rânduri libere pe care procurorul le completează, iar juma de an nu-l mai doare capul. Face un proces verbal, are altă juma de an liberă…

În textul ordonanţei, bolduit, se face trimitere la art.217, alin.4 din CPP, care prevede că „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Din cuprinsul Ordinului 1094/C/2009 şi din cel al Ordinului 32/2009, câte acte de cercetare penală sunt efectuate de poliţia judiciară în cazul crimelor cu AN? Toate. Procurorului i se dă dreptul să delege, fără a i se impune efectuarea vreunui act de cercetare penală, într-un dosar aflat în urmărire penală proprie.

De-a lungul timpului, au fost ridicate mai multe excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.217, alin.4 din CPP, care ar aduce atingere art.131 şi 132 din Constituţie (referitoare la rolul Ministerului Public şi la statutul procurorilor). În motivarea uneia dintre excepţii se arată că, în cazul infracţiunilor cu un grad ridicat de pericol, urmărirea penală revine în competenţa proprie a procurorului, ca o garanţie suplimentară acordată de legiuitor a respectării principiului legalităţii. Legiuitorul  a apreciat că în această fază a procesului penal (n.r. – faza urmăririi penale), procurorul, care este magistrat, deţine cea mai înaltă calificare juridică dintre toate organele enumerate în cuprinsul art.201, alin 2 din CPP. Ca urmare, în aceste cauze, numai în mod excepţional procurorul îşi poate delega o parte din atribuţii, doar acolo unde acestea nu ating în niciun fel substanţa garanţiei legale menţionate, şi numai pe baza unei ordonanţe exprese, ce se referă la acte determinate. Per a contrario, toate actele de urmărire penală desfăşurate de organele de cercetare penală, în baza unei ordonanţe exprese şi punctuale, sunt nule absolut pentru încălcarea unor imperative de competenţă. În temeiul acestui raţionament, autorul excepţiei conchide că prevederea art.217, alin.4 din CPP (…) goleşte, practic, de conţinut tocmai garanţia pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a creat, în anumite cauze, obligaţia procurorului de a efectua personal urmărirea penală. Deşi Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate, în Decizia nr. 217/17.02.2009, CCR notează: „faptul că, în anumite cazuri, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează anumite acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil”. Dar dacă, în toate dosarele de omor cu AN, toate actele de cercetare penală sunt efectuate de către poliţişti?

Conform „Tratatului de procedură penală” (Gheorghiţă Mateuţ, 2007), „prin Legea nr. 142/1997 privind modificarea şi completarea Legii 92/1992 pentru organizarea judecătorească, legiuitorul a procedat la delimitarea celor două categorii de atribuţii, statuând în art.31, declarat ca şi constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1997 (M.Of. nr.185 din 5 august 1997), că «atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele: a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; b) supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţişti şi de alte organe…». Prin această reglementare, s-a urmărit delimitarea netă a urmăririi penale de cercetările penale în cadrul competenţei funcţionale a procurorului şi relevarea caracterului primordial al urmăririi penale, ca principală atribuţie a Ministerului Public (în acelaşi sens I. Retea, Atribuţia Ministerului Public de efectuarea a urmăririi penale, Dreptul nr.9/1998, p.76)”.

În fiecare ţară există crime cu AN. Nu stăm mai prost sau mai bine decât alţii la acest capitol. Însă în fiecare ţară, jurnaliştii sunt preocupaţi, pe bună dreptate, de cazurile în care criminalii sunt încă liberi. Nimic n-ar trebui să fie mai important decât siguranţa cetăţeanului şi respectarea dreptului la viaţă, drept fundamental. Pentru asta, cei responsabili să-i găsească şi să-i aducă pe criminali în faţa instanţelor ar trebui să-şi asume toate pregorativele ce le revin prin lege, şi nu să se ascundă în spatele unor ordine ce-i degrevează de sarcini.

Prescrierea omorului, greu de ucis

Conform art.122 din Codul Penal, răspunderea penală în cazul infracţiunilor de omor  se prescrie în maxim 15 ani de la data comiterii faptei. Cu alte cuvinte, autorul unei crime comise in 1995 poate să mărturisească mâine, de bună voie, poliţiştilor sau întregii ţări, la televizor, cum a ucis, cu ce armă şi din ce motive, el nu va face nicio de puşcărie, pentru că nu mai răspunde penal.

La începutul acestui an, europarlamentarul Monica Macovei şi deputatul PD-L Sever Voinescu au iniţiat un proiect legislativ pentru modificarea Codului penal şi înlăturarea prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei pentru infracţiunile de omor şi pentru infracţiunile care au ca rezultat moartea victimei. „Dreptul la viaţă este cel dintâi drept din lista drepturilor fundamentale ale omului şi e normal să fie aşa, de vreme ce dreptul la viaţă este temelia cea mai profundă şi mai stabilă a societăţii civilizate. Prin urmare, obligaţia statului de a ocroti prin orice mijloc, inclusiv prin cel al represiunii penale, dreptul la viaţă este o obligaţie primordială, cu totul specială”, se arată în expunerea de motive a iniţiatorilor propunerii legislative.

Art.1 din proiect prevede modificarea şi completarea Codului Penal, după cum urmează „La articolul 121, alineatul 2, se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise; b) infracţiunilor prevăzute la art 174 – 176 (n.r. – omorul şi formele sale) şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei».”

Depus la Camera Deputaţilor pe 1 februarie a.c., proiectul a fost trimis la Senat. La 17 martie, el a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, iar în acest moment  aşteaptă punctul de vedere al Guvernului (solicitat încă din 16 februarie a.c.), dar şi avizele Comisiei pentru drepturile omului (termen 24 mai a.c.) şi cel al Comisiei juridice (termen 25 mai a.c.). În cazul acestei propuneri legislative nu există procedură de urgenţă. Iar în iulie, cei care ar trebui să voteze adoptarea proiectului de lege intră în vacanţă parlamentară…

În acest moment, omorul nu se prescrie în multe ţări europene (Germania, Marea Britanie, Austria, Danemarca, Finlanda, Olanda, Italia, Cehia, Cipru, Malta, Estonia, Irlanda), dar nici în SUA, Canada sau Japonia.

400 de criminali sunt în libertate. Şi fiecare dintre ei e încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime?

(Adriana Oprea-Popescu,  „Jurnalul Naţional”, 19 mai 2011)

 

Pe urmele lor sunt doar poliţiştii de la judiciar; în ciuda Codului de Procedură Penală, procurorii au dezlegare să nu-şi bată capul cu „crime cu AN”.

În decembrie 2004, două farmaciste din Braşov, au fost împuşcate mortal în cap. Judecătorii l-au achitat pe principalul suspect, iar asasinatul e acum un dosar cu AN  (Foto: AFP/Mediafax)

Procurorii sunt nişte oameni, îmbrăcaţi în costume, cu cravată, care stau în birouri şi prind criminali. Poliţiştii sunt doar nişte. Cu caschete şi lefuri mai mici. Procurorii sunt justiţiarii cu arcul pe umăr, având veşnic în cătarea săgeţii infractorii. Poliţiştii sunt. „Ştiţi ceva? Toţi procurorii, dar toţi!, visează la crime în care poliţiştii să le aducă sub nas autorul, arma crimei, mobilul şi mulţi martori. Nu e nici unul care să vrea să descopere şi el, singur, ceva…”, mărturisea un poliţist criminalist cu experienţă.

Meseria de procuror e preţioasă şi a naibii de complicată. Aparent. Unu’ şi-a bătut joc de viaţa unui necăjit pe nume Ţundrea, ş-acum îşi lipăie liniştit pensia de 100 de milioane de lei. Cui ce-i pasă? Altul, la Caraş Severin, şi-a bătut joc de dosarul unei fetiţe de 12 ani, ucisă cu bestialitate, iar acum criminalul e bine-mersi, şi omorul e cu AN (n.r. – autor necunoscut). „La noi vine dosarul”, oftează un poliţist de la judiciar. „E omor, merge la Parchet!”. „Nu, la noi vine, că e cu AN!”. Autorul se ştie, numai că probele-s subţiri, cât s-a priceput s-adune, printre două luări de mită, şi domnu’ procuror… „Nu Parchetul ar trebui să-şi bată acum capul, să caute noi probe?”. Linişte.

Dacă vă imaginaţi procurori criminalişti făcând nopţi albe şi chinuindu-se să dezlege misterul vreunui omor cu AN, înseamnă că sunteţi din categoria celor ce încă mai cred în Moş Crăciun… Cei care, prin Constituţie, „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (art.131, alin.1) au dezlegare, prin ordin de la procurorul general, să nu-şi împovăreze gândurile cu criminalii rămaşi în libertate. Şi asta deşi Codul de Procedură Penală (CPP) prevede explicit că, în cazul unor infracţiuni grave, urmărirea penală este de competenţa obligatorie a procurorului.

Pe vremuri, se apela la suspendarea urmăririi penale. În 1997, într-un dosar de omor cu AN, procurorul de caz nota: „amânarea fără termen a urmăririi penale şi trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori necunoscuţi”. Apoi, trimitea dosarul Poliţiei Capitalei, „în vederea continuării cercetărilor până la identificarea autorului sau autorilor faptei, ori până la împlinirea termenului de prescriere”. Elegant. Şi astăzi se întâmplă cam la fel.

În august 2009, procurorul general Laura Kovesi şi ministrul de Interne, pe atunci Dan Nica, au emis un ordin comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi. „Având în vedere că în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”, se spune în preambulul ordinului care-i degrevează pe procurori de răspundere, aruncând-o pe umerii organelor de cercetare ale poliţiei judiciare.

Conform art. 200 din CPP, „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală (ale poliţiei judiciare sau organe de cercetare speciale – militare, ofiţeri ai poliţiei de frontieră, căpitanii porturilor). Tot CPP, la art.209, alin 3, prevede că „urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de  către procuror, în cazul infracţiunilor contra statului (art.155 – 173 Cod Penal); omorul şi formele sale (art.174 – 176 CP), pruncuciderea (art.177 CP), determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art.179 CP), lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la muncă forţată (art.189 – 191 CP), tâlhăria (art.211, alin.3), pirateria (art.212 CP), delapidarea (art.215, alin.2, CP), ultrajul şi violenţa (art.239, alin 3 şi 4 CP), (…)”. În toate aceste situaţii, procurorul are poziţia procesuală de principal organ de urmărire penală. Sub sancţiunea nulităţii absolute, el are obligaţia să efectueze personal acte de urmărire penală (audierea suspecţilor, a martorilor, strângerea de probe…)

În realitate, procurorii criminalişti sunt absolviţi de această sarcină. Ordinul 1094/C/4.08.2009 prevede, la art.14, alin.(2) că „dosarele privind infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, rămase cu autori neidentificaţi, după trecerea termenului de 60 de zile de la înregistrare şi după ce s-a început urmărirea penală „in rem”, vor fi incluse în evidenţa numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, la rubrica urmărire penală proprie, din statistica parchetului competent”. Mai departe, „în această situaţie, procurorul va dispune prin ordonanţă delegarea organelor de cercetare ale poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori neidentificaţi şi trimiterea dosarului la unitatea de poliţie competentă, ţinând seama de specializarea acestora”. (alin.3). „Procurorii ce au în evidenţă aceste dosare urmăresc ca în aceste cauze organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de genul celei ce face obiectul cauzei, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor”. (alin.4), iar „procurorul verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces – verbal” (alin.5). Vă daţi seama ce volum imens de muncă, să scrii două procese verbale pe an? Mai poate susţine procurorul, în aceste circumstanţe, că a efectuat urmărirea penală proprie?

Am cerut un punct de vedere Parchetului General, încercând să aflăm cum reuşesc procurorii ce aplică dispoziţiile Ordinului 1094/C/4.08.2009 să respecte, concomitent, şi prevederile CPP. „În cazurile în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, potrivit dispoziţiilor CPP, delegarea atribuţiilor ofiţerilor de poliţie judiciară, reglementată de asemenea prin aceleaşi dispoziţii legale (art.209, 219, alin 1,2 şi art.217, alin. ultim CPP) conduce la concluzia unei depline concordanţe a Ordinului indicat de dvs. în cuprinsul solicitării cu normele procesual penal”.

Cum arată „deplina concordanţă”? Art.209, la care deja am făcut referire în articol, se referă la competenţa procurorului în faza urmăririi penale. Art.219, alin.1 şi 2 se referă la dispoziţiile date de procuror şi face parte din Capitolul III al CPP – „Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală”, ceea ce diferă – ca să nu spunem că e în neconcordanţă – de „urmărirea penală proprie”. Iar art. 217, alin.4 (ultim) prevede că „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Niciodată, în limba română, cuvântul „anumite” n-a fost nici sinonim, nici în deplină concordanţă cu cuvântul „toate”, aşa cum reiese el, clar, din conţinutul Ordinului. În plus, legiuitorul a avut în vedere, prin prevederile art.217, alin.4, sporirea operativităţii urmăririi penale. Cu alte cuvinte, doar pentru a nu obliga procurorul să facă multe deplasări în afara localităţii în care-şi are sediul, anumite (şi nu toate) acte(le) de cercetare penală pot fi efectuate de către organele de poliţie din acele localităţi.
În realitate, nimeni nu e interesat dacă se respectă sau nu Codul de Procedură Penală. Ordinul procurorului general e doar o metodă, demult inventată şi periodic reactualizată, de a scoate pe linie moartă infracţiunile rămase cu AN. Căci, şi dacă poliţiştii de la judiciar ar face vreo minune şi ar reuşi să aducă la masa procurorului autorul, arma crimei, mobilul şi recunoaşterea pocăită a criminalului, drumul până în acest punct ar fi egal cu zero. Procedural. Pentru că, atunci când se constată, cu ocazia finalizării urmăririi penale de către procuror sau a judecăţii în prima instanţă, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că urmărirea penală a fost efectuată de către organul de cercetare penală în locul procurorului, deşi efectuarea acesteia de către procuror era obligatorie, se procedează la stabilirea legalităţii, prin refacerea urmăririi penale de către procuror (art.268 şi art.332, alin.1, CPP).

În solicitarea trimisă Parchetului General, am întrebat-o pe doamna procuror general şi dacă i se pare normal ca urmărirea penală, începută „in rem”, în cazul unui omor deosebit de grav să fie efectuată exclusiv de poliţiştii de la judiciar. N-am primit niciun răspuns. Citiţi mâine cum moare în mâinile anchetatorilor cazul de la casa de schimb valutar din Braşov. Doi morţi, un rănit, niciun vinovat.

Citiţi apoi cum se prescrie cazul doctoriţei ucise cu 54 de lovituri de cuţit la Brăila. Şi despre crimele în serie de la Vaslui, unde procurorul caută patru autori, mărturisind că dosarul „e un rebut”. Citiţi cazul Lukacs Dalma, în care anchetatorii stau cu sperma autorului în frigider şi desenează cercuri de suspecţi. Citiţi cum calculează un procuror prescrierea faptei, citiţi şi vă minunaţi, ca să nu mai credeţi în Moş Crăciun…

 „Ministerul Public nu deţine indicatori statistici”

Am solicitat Parchetului General să ne spună şi câte dosare de omor cu AN au fost trimise de procurori către unităţile de poliţie, de la intrarea în vigoare a Ordinului 1094/C/4.08.2009 şi, mai ales, câte dintre ele au fost soluţionate, între timp. Răspunsul a venit, firesc: „Ministerul Public nu deţine indicatori statistici referitori la cauzele în care procurorii au delegat ofiţeri de poliţie judiciară pentru efectuarea unor acte de urmărire penală”. Şi asta deşi însuşi Ordinul, la art., 14, alin.2, vorbeşte de o „evidenţă numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, rubrica urmărire penală proprie din statistica parchetului competent”.

Conform datelor din bilanţul Parchetului General pe anul 2010, în acest moment există 368 de omoruri cu AN. Plus 33 de pruncucideri şi alte 46 de lovituri cauzatoare de moarte, şi ele tot cu AN. Comparativ, în 1989 erau în evidenţe doar 76 de omoruri cu AN. Din cele 447 înregistrate în 1995, multe dintre cazurile nerezolvate s-au prescris, cel mult în 2010, la împlinirea termenului de 15 ani. Chiar dacă nu mai răspund în faţa legii pentru fapta comisă, criminalii există. Şi sunt în libertate. Iar un criminal neprins este încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime? Faţă de rudele victimei omorului deja comis? Faţă de jurământul depus la intrarea în magistratură?

„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire.” Cu conştiinţă. Vreo 400 de criminali umblă liberi. Ca să nu ne sperie cifra, o putem reduce, presupunând că mai multe omoruri au fost comise de acelaşi autor (e cazul crimelor în serie de la Vaslui). E deja mai confortabil…

(Adriana Oprea-Popescu,  „Jurnalul Naţional”, 9 mai 2011)

Ordinul comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi

Jaful de la casa de schimb valutar Candy din Braşov aşteaptă prescrierea

Au trecut doi ani de când doi oameni şi-au pierdut viaţa, iar un al treilea a fost rănit grav în timpul unui jaf la o casă de schimb valutar din Braşov. Totul s-a întâmplat în seara de
29 ianuarie 2009, iar bărbatul înarmat care a comis crimele nu a fost pus sub acuzare nici până astăzi. Pro­cu­rorii braşoveni au puţine probe şi, pentru că legea le permite, s-au spălat pe mâini de dosar şi l-au expediat la Poliţie. Unde o să moară de bătrâneţe.

Ciprian Ion (34 ani) şi Răzvan Grasin (39 ani) erau angajaţi ai casei de schimb valutar Candy din Braşov. În seara jafului, cei doi se pregăteau să transporte la bancă încasările din ziua respectivă din punctul de lucru situat pe Bulevardul 15 Noiembrie. Au pus banii într-o sacoşă de rafie şi s-au urcat în maşina unuia dintre ei, însă n-au apucat să pornească. Un bărbat s-a apropiat de automobil, a îndreptat pistolul spre ei şi a început să tragă. I-a împuşcat pe amândoi, după care a luat geanta cu bani şi a fugit. La un moment dat, după câteva sute de metri, s-a întors şi a tras într-un bărbat aflat în spatele lui. Gheor­ghe Dumitru Lîlă (55 ani) a fost împuşcat în inimă şi a murit pe loc. Ata­catorul a abandonat geanta cu bani şi a dispărut.

Ciprian Ion a decedat la spital, la câteva ore după atac. Cea de-a treia vic­timă, Răzvan Grasin, împuşcat în braţ şi în ochiul stâng, a fost supus unei operaţii complicate, iar medicii au reuşit să-i salveze viaţa. A rămas însă cu un ochi din sticlă. El este singurul care l-a văzut pe atacator, iar pe baza declaraţiilor lui poliţiştii bra­şo­veni au întocmit un portret-robot şi, în scurt timp, au arestat un prim suspect – Serghei Gorbunov, un cetă­ţean moldovean condamnat la în­chi­soa­re pentru jaf. El beneficiase de o suspendare a executării pedepsei pe motiv de boală şi nu se mai întorsese în penitenciar. A avut însă un alibi – în timpul jafului se afla la o sală de for­ţă, în prezenţa mai multor martori.

La doar câteva zile după jaf, când alibiul lui Gorbunov s-a dovedit solid, a apărut cel de-al doilea suspect – Serghei Gribenco, şi el cetăţean moldovean, prieten bun cu Gorbunov, căruia îi spunea „fratele meu”. O armă găsită într-o casă frecventată de Gorbunov, precum şi declaraţiile unor martori care susţineau că l-au văzut pe Gribenco în Braşov în perioada dinaintea jafului au fost indiciile care i-au condus pe anchetatori la noul suspect.

Serghei Gribenco era dat în urmărire din 2005, pentru că se sustrăgea executării unei pedepse de patru ani şi şase luni de închisoare pentru furt şi înşelăciune. A fost prins într-o casă din Ploieşti.

La 30 ianuarie 2009 s-a început urmărirea penală „in rem” pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Dosarul a trecut prin mâinile a doi procurori şi a rămas şi acum cu AN. Probele ADN prelevate de la locul crimei au fost analizate atât la Institutul Criminalistic al IGPR, cât şi la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”. Rezultatele ana­lizelor însă nu au coincis. „După primele expertize, specialiştii ajunseseră la concluzia că urmele biologice descoperite pe mânerul sacoşei cu bani i-ar aparţine lui Serghei Gribenco. Cea de-a doua analiză, făcută la INML, n-a mai confirmat fără urmă de îndoială acest rezultat. A fost nevoie să ne întâlnim personal cu experţii de la Bucureşti, pentru că rapoartele de expertiză erau… diferite. Nu antagonice, dar diferite”, a precizat procurorul Luminiţa Nastasiu, purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Surse din cadrul INML au explicat pentru Jurnalul Naţional că în probele de material genetic prelevate de la faţa locului s-a descoperit „un amestec de profile care face practic imposibilă identificarea cu certitudine a unui singur profil. Există mar­keri care l-au indicat pe Gribeco «prezent» în acest amestec, însă nu suficienţi pentru a spune că este vorba clar despre profilul său genetic. Practic, pe acea sacoşă parcă a pus mâna tot Braşovul”. Din luna octombrie a anului trecut, dosarul jafului armat de la casa de schimb valutar Candy a fost trimis de procurorul Camelia Dumitrescu la IPJ Braşov. „Este un dosar cu AN, iar ordinul 1094/C/2009 al pro­curorului general şi al ministrului Administraţiei şi Internelor ne permi­te să-l trimitem la Poliţie”, explică pro­­curorul Luminiţa Nastasiu. „Asta nu înseamnă că procurorul de caz nu se mai ocupă de el”, completează ea. „Semestrial, poliţiştii trebuie să-i prezinte informaţiile nou-apărute, iar procurorul trasează noi linii de lucru.”

Asta-i teoria. În practică, pro­cu­ro­­rul de caz s-a arătat surprins să afle că luna aceasta ar trebui să verifice, conform procedurii reglementate prin ordin, activitatea poliţiştilor în dosar – „Deja s-au făcut 6 luni?”, s-a mirat Camelia Dumitrescu. Tot în practică, anchetatorii braşoveni îl iau pe „no comment” în braţe atunci când cineva aduce vorba despre cazul de la casa de schimb valutar Candy. Întrebat despre mersul anchetei, purtătorul de cuvânt al IPJ Braşov, comisarul-şef Liviu Naghi, a precizat că, deşi dosarul e la Poliţie, nu este autorizat să ofere vreo informaţie. „Mergeţi la Parchet. Purtătorul de cu­vânt de acolo vă va da tot ce aveţi nevoie. Eu nu vă pot spune decât că în prezent dosarul are 12 volume şi s-au făcut până acum 24 de experti­ze.” Deci la cantitate stăm bine. În rest, purtătorul de cuvânt al Parchetului ştie că „nu sunt noutăţi în anche­tă”.

Astăzi, Serghei Gribenco se află în detenţie, la Penitenciarul Codlea, pentru înşelăciune. I-a mai rămas de executat o treime din pedeapsă. Adică anul viitor pe vremea asta va fi liber. Avocatul său, Claudiu Prunaru, spune că Gribenco nu are nici o cali­tate în dosarul de la Braşov, „nu e nici acuzat, nici învinuit” şi că nu-şi aduce aminte când a fost audiat ultima dată în acest caz, însă „cu siguranţă nu a fost de curând”.

„Cazul farmacistelor” e încă proaspăt în mintea anchetatorilor. Dosarul dublei crime comise în decembrie 2004 la farmacia Thea din Braşov a ajuns în instanţă cu un probatoriu asemănător cu cel care există acum în dosarul jafului de la casa de schimb Candy. Judecătorii nu au fost convinşi însă de expertizele ADN, iar inculpatul Alexandru Diaconescu a fost achitat. Acum, geneticienii par că se tem să mai dea concluzii ferme, iar  procurorii se ascund în spatele unui ordin care le permite să aştepte prescrierea faptei fără să-i ia nimeni la întrebări. Singurii care câştigă în tot acest concurs de împrejurări sunt criminalii.

(Andreea Sminchişe,  „Jurnalul Naţional”, 10 mai 2011)