Posts Tagged ‘crime neelucidate’

(…) Matruşca unor dubioase AN-uri transnaţionale

În urmă cu fix 15 ani, adică la începutul lunii septembrie 1994, poliţia maghiară înregistra un dosar cu AN în care erau implicate două grupuri rivale de traficanţi de carne vie. În după-amiaza de 3 septembrie 1994, grupul Korol-Potehin-Sucenko a fost atacat cu arme automate de foc, în Budapesta, de banda rivală, condusă de temutul Stekura Anatolij Pavlovici, zis „Tolik”, zis „Stăpânul”. În urma atacului armat, doi membri ai clanului Korol au decedat. Într-o primă fază, dosarul de la Budapesta a rămas AN. Aşa cum tot AN erau, probabil, înregistrate şi multe alte fapte comise de protagonişti pe teritoriul Federaţiei Ruse, Ucrainei şi alte ţări vecine.

Dosarul „3T”: prostituate ucise, abandonate lângă Bucureşti

Câteva zile mai târziu, la Bucureşti, pe malul Lacului Străuleşti erau găsite cadavrele a trei femei cu identitate necunoscută. Cadavrele prezentau multiple leziuni. Mai mult, una dintre ele feţa complet distrusă de rozătoarele acvatice. Şobolani. Mari. Cât nutriile de mari, spun anchetatorii care au fost în zonă la vremea respectivă. Nici celelalte două nu puteau fi recunoscute din cauza multiplelor leziuni de pe faţă şi de pe corp. Legătura între aceste trei cadavre, caz înregistrat imediat ca AN, şi cele două AN-uri de la Budapesta a fost realizată de buna colaborare între judiciariştii şi serviciile secrete din România şi Ungaria. Fetele găsite ucise la Bucureşti fuseseră mai întâi torturate la Budapesta. După ce fuseseră răpite de la banda lui Korol de oamenii lui Tolik. Acestuia din urmă îi fuseseră predate fetele. Nu se ştie dacă el sau altcineva le-a adus la Bucureşti, unde, cu siguranţă, „Tolik” sau „Stăpânul” avea închiriat un apartament.

Criminalistica şi antropologia, ca artă

Pentru identificarea cadavrelor celor trei fete a intrat în joc „arta” criminalistică şi cea antropologică. Mai precis, participarea de excepţie a cuplului Irina şi Cantemir Rişcuţia (ultimul, în prezent, decedat) a dus la reconstituirea fizionomiei celor trei femei. În paralel, cu ajutorul graficianului Serviciului Criminalistic, s-au realizat portretele-robot care au fost publicate în presă, dar nimeni nu le-a recunoscut pe dispărute. Era aproape imposibil, întrucât victimele nu aveau decât o singură legătură cu România: aici şi-au găsit sfârşitul.

Primul succes: identificarea cadavrelor

Între timp, colaborarea dintre judiciariştii din România, Ungaria şi ţările vecine (Bulgaria, Ucraina, Federaţia Rusă) a dus la identificarea victimelor de la Bucureşti. Vom prezenta numele lor în ordinea găsirii şi identificării pe planşa criminalistică: cadavrul nr. 1: Ianina Malikova, 20 ani (născută în Voronej-Rusia), cadavrul nr. 2: Alexandra Kondratenko, 20 ani (născută în Kaheluci, Ucraina); cadavrul nr. 3: Alla Iurievna Potapova, 17 ani (născută în Voronej- Rusia).

În căutarea criminalilor din est şi a complicilor din România

Din depoziţia unui anume Selianov a rezultat că acesta ar fi intrat în România pe 4.09. 1994 împreună cu Ulanov, Samarin, Stepanov, Sidoruk şi Iuriev. Ulterior, ei au părăsit ţara via Moldova – Ucraina. Cel mai interesant este că anchetatorii români au stabilit că rackeţii ruşi mai sus-amintiţi au locuit la Bucureşti într-un apartamnet închiriat de Anatolij Stekura, zis „Tolik”, zis „Stăpânul”. Adică exact omul căruia Pavel şi Serianov îi predaseră, la Budapesta, cele trei fete torturate şi ulterior ucise. Cine au fost complicii şi călăuzele (dacă au fost) în România ai temuţilor asasini ruşi şi ucraineni? Greu de spus, dar nu imposibil. Cu ajutorul cititorilor „ring”, poate aflăm. Şi, odată cu noi, şi procurorii care abia aşteaptă să mai taie de pe răbojul AN-urilor încă un caz rezolvat. Încă un pariu cu imposibilul câştigat.

400 de omoruri cu AN în ultimii 15 ani

„Sunt 400 de infracţiuni de omoruri cu autori necunoscuţi în ultimii 15 ani, dintre care numai 100 sunt în Bucureşti şi Ilfov. Cu tranşare, cu segmentare de cadavre sunt până în 10 la nivel naţional (…) Faţă de alte locuri din lume, sunt foarte puţine cazuri cu AN”, Marius Iacob, şeful criminaliştilor din România.

Procurorii, poliţiştii şi medicii legişti ai cazului

Procuror titular: Aurel Bulcu – în prezent, pensionar

Şefi echipă Omoruri: Marin Dincă, Lucică Guran, Dan Antonescu

Medic legist: Dr. Gheorghe Alexandrescu

Actual procuror de caz: Alexandru Georgescu

Actualul şef al criminaliştilor pe Capitală: Remus Budăi

(Christian Levant – Ziarul RING, 4 septembrie 2009)

http://www.ziarulring.ro/stiri/7032/an-urile-un-pariu-cu-imposibilul-pentru-criminalisti1

Anunțuri

Procurorii dispun delegarea poliţiştilor în vederea descoperirii autorilor; Constituţia spune însă că ei ar trebui să conducă activitatea poliţiei judiciare

Nu există crimă perfectă. Doar anchete defectuoase, compromise de-un CFL făcut varză, de-un raport medico-legal scris pe genunchi, de ignorarea unor probe şi de nepriceperea celor care instrumentează dosarul. Nu există însă niciun caz în care să fi fost tras la răspundere cel ce a comis astfel de greşeli…

În cazul unei infracţiuni de omor, o anchetă care începe prost se termină lamentabil. Şansele de a prinde autorul scad cu fiecare zi care trece. „Dacă în primele 2-3 luni nu-l găseşti, şansele să-l mai prinzi scad la 30-40%”, declara comisarul de poliţie care s-a ocupat de cazul crimelor în serie de la Vaslui. Au trecut 11 ani de la prima crimă din seria celor patru, iar procurorul de caz a pus eticheta de „rebut” pe dosar.

În 60 de zile de la data săvârşirii omului, expiră termenul de garanţie rezonabil în care, teoretic, ar putea fi prins criminalul. Se întoarce clepsidra şi începe numărătoarea anilor până la prescrierea faptei. Codul de procedură Penală (CPP) nu prevede însă asemenea practici. La art.209, alin.3, CPP prevede că „urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, (şi) în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 174-176 din Codul Penal (n.r. – omorul şi formele sale)”. Iar urmărirea penală presupune, conform art.200 din CPP, şi „strângerea probelor necesare cu privire la identificarea făptuitorilor”. Teoretic. În practică, orice procuror criminalist sincer îţi va mărturisi că nu e treaba lui să-l găsească pe criminal. Misiunea lui nu e să lege, ci să delege.

La 30 ianuarie 2009, procurorul general Laura Kovesi a emis ordinul 32, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de criminalistică în cadrul Ministerului Public, „pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin: de efectuare a urmăririi penale ce are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor (!) şi la stabilirea răspunderii acestora”, aşa cum se motivează în preambul. La capitolul I din Regulamentul inclus în ordin, se precizează că „procurorii criminalişti sunt magistraţii care desfăşoară activitatea specifică în acest domeniu, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror (…); sunt repartizaţi prin ordin emis de către conducătorul unităţii de parchet la care aceştia îşi desfăşoară activitatea (…). Repartizarea procurorilor criminalişti se va face în funcţie de pregătirea, specializarea, experienţa în activitate, rezultatele obţinute, aptitudinile acestora şi necesitatea bunei funcţionări a parchetului”. În realitate, niciun procuror nu se grăbeşte să fie şi criminalist. Motivele sunt multe: salariul lui nu diferă de cel al procurorului de şedinţă, care are program fix şi stres minim; în creierii nopţii îl sună poliţiştii cheamându-l la un CFL, pentru că omorurile au impoliteţea de a fi comise îndeosebi după lăsarea serii; colegii de birou care pleacă, prin promovare sau pensionare, îi lasă moştenire dosarele lor, AN-uri şi AC-uri (cazuri cu autor cunoscut), mai bine sau mai prost instrumentate. De regulă, un procuror criminalist are în lucru 15-20 de cazuri.

„Procurorii criminalişti ce îşi desfăşoară activitatea la parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie vor efectua numai activităţile de urmărire penală proprie”, se spune în Capitolul II al Regulamentului din Ordinul 32/2009. Cum? „Aceştia au obligaţia să organizeze cauzele (…) rămase cu autori neidentificaţi. Înregistrarea în evidenţă a dosarelor privind aceste infracţiuni se face după trecerea a 60 de zile de la data săvârşirii faptei sau de la descoperirea acesteia de către organul de urmărire penală, dacă la expirarea acestui termen nu s-a dispus începerea urmăririi penale «in personam» (n.r. – nu a fost identificat autorul). În această situaţie procurorul criminalist va dispune prin ordonanţă delegarea lucrătorilor poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa cauzelor cu autori neidentificaţi şi trimite dosarul la poliţia judiciară. (…) Procurorii criminalişti urmăresc ca în aceste cauze poliţia judiciară, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de omor, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor, în care scop verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces-verbal”.

Urmărire penală proprie şi originală: procurorul dispune prin ordonanţă delegarea poliţiştilor. Ordonanţa este actul procedural în care procurorul sau organul de urmărire penală consemnează o dispoziţie asupra unor acte sau măsuri de urmărire penală. Ordinul 32/2009 are ataşat un model de Ordonanţă, în cuprinsul căreia e specificat: „De aceea, pentru asigurarea celerităţii procesului penal (n.r. ?!), pentru asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi stabilirea adevărului, este necesar ca organele poliţiei judiciare să efectueze anumite acte de cercetare penală în vederea descoperirii autorului/autorilor, urmează a se dispune delegarea acestora în vederea realizării următoarelor activităţi: …”. Şi urmează trei rânduri libere pe care procurorul le completează, iar juma de an nu-l mai doare capul. Face un proces verbal, are altă juma de an liberă…

În textul ordonanţei, bolduit, se face trimitere la art.217, alin.4 din CPP, care prevede că „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Din cuprinsul Ordinului 1094/C/2009 şi din cel al Ordinului 32/2009, câte acte de cercetare penală sunt efectuate de poliţia judiciară în cazul crimelor cu AN? Toate. Procurorului i se dă dreptul să delege, fără a i se impune efectuarea vreunui act de cercetare penală, într-un dosar aflat în urmărire penală proprie.

De-a lungul timpului, au fost ridicate mai multe excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.217, alin.4 din CPP, care ar aduce atingere art.131 şi 132 din Constituţie (referitoare la rolul Ministerului Public şi la statutul procurorilor). În motivarea uneia dintre excepţii se arată că, în cazul infracţiunilor cu un grad ridicat de pericol, urmărirea penală revine în competenţa proprie a procurorului, ca o garanţie suplimentară acordată de legiuitor a respectării principiului legalităţii. Legiuitorul  a apreciat că în această fază a procesului penal (n.r. – faza urmăririi penale), procurorul, care este magistrat, deţine cea mai înaltă calificare juridică dintre toate organele enumerate în cuprinsul art.201, alin 2 din CPP. Ca urmare, în aceste cauze, numai în mod excepţional procurorul îşi poate delega o parte din atribuţii, doar acolo unde acestea nu ating în niciun fel substanţa garanţiei legale menţionate, şi numai pe baza unei ordonanţe exprese, ce se referă la acte determinate. Per a contrario, toate actele de urmărire penală desfăşurate de organele de cercetare penală, în baza unei ordonanţe exprese şi punctuale, sunt nule absolut pentru încălcarea unor imperative de competenţă. În temeiul acestui raţionament, autorul excepţiei conchide că prevederea art.217, alin.4 din CPP (…) goleşte, practic, de conţinut tocmai garanţia pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a creat, în anumite cauze, obligaţia procurorului de a efectua personal urmărirea penală. Deşi Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate, în Decizia nr. 217/17.02.2009, CCR notează: „faptul că, în anumite cazuri, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează anumite acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil”. Dar dacă, în toate dosarele de omor cu AN, toate actele de cercetare penală sunt efectuate de către poliţişti?

Conform „Tratatului de procedură penală” (Gheorghiţă Mateuţ, 2007), „prin Legea nr. 142/1997 privind modificarea şi completarea Legii 92/1992 pentru organizarea judecătorească, legiuitorul a procedat la delimitarea celor două categorii de atribuţii, statuând în art.31, declarat ca şi constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1997 (M.Of. nr.185 din 5 august 1997), că «atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele: a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; b) supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţişti şi de alte organe…». Prin această reglementare, s-a urmărit delimitarea netă a urmăririi penale de cercetările penale în cadrul competenţei funcţionale a procurorului şi relevarea caracterului primordial al urmăririi penale, ca principală atribuţie a Ministerului Public (în acelaşi sens I. Retea, Atribuţia Ministerului Public de efectuarea a urmăririi penale, Dreptul nr.9/1998, p.76)”.

În fiecare ţară există crime cu AN. Nu stăm mai prost sau mai bine decât alţii la acest capitol. Însă în fiecare ţară, jurnaliştii sunt preocupaţi, pe bună dreptate, de cazurile în care criminalii sunt încă liberi. Nimic n-ar trebui să fie mai important decât siguranţa cetăţeanului şi respectarea dreptului la viaţă, drept fundamental. Pentru asta, cei responsabili să-i găsească şi să-i aducă pe criminali în faţa instanţelor ar trebui să-şi asume toate pregorativele ce le revin prin lege, şi nu să se ascundă în spatele unor ordine ce-i degrevează de sarcini.

Prescrierea omorului, greu de ucis

Conform art.122 din Codul Penal, răspunderea penală în cazul infracţiunilor de omor  se prescrie în maxim 15 ani de la data comiterii faptei. Cu alte cuvinte, autorul unei crime comise in 1995 poate să mărturisească mâine, de bună voie, poliţiştilor sau întregii ţări, la televizor, cum a ucis, cu ce armă şi din ce motive, el nu va face nicio de puşcărie, pentru că nu mai răspunde penal.

La începutul acestui an, europarlamentarul Monica Macovei şi deputatul PD-L Sever Voinescu au iniţiat un proiect legislativ pentru modificarea Codului penal şi înlăturarea prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei pentru infracţiunile de omor şi pentru infracţiunile care au ca rezultat moartea victimei. „Dreptul la viaţă este cel dintâi drept din lista drepturilor fundamentale ale omului şi e normal să fie aşa, de vreme ce dreptul la viaţă este temelia cea mai profundă şi mai stabilă a societăţii civilizate. Prin urmare, obligaţia statului de a ocroti prin orice mijloc, inclusiv prin cel al represiunii penale, dreptul la viaţă este o obligaţie primordială, cu totul specială”, se arată în expunerea de motive a iniţiatorilor propunerii legislative.

Art.1 din proiect prevede modificarea şi completarea Codului Penal, după cum urmează „La articolul 121, alineatul 2, se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise; b) infracţiunilor prevăzute la art 174 – 176 (n.r. – omorul şi formele sale) şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei».”

Depus la Camera Deputaţilor pe 1 februarie a.c., proiectul a fost trimis la Senat. La 17 martie, el a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, iar în acest moment  aşteaptă punctul de vedere al Guvernului (solicitat încă din 16 februarie a.c.), dar şi avizele Comisiei pentru drepturile omului (termen 24 mai a.c.) şi cel al Comisiei juridice (termen 25 mai a.c.). În cazul acestei propuneri legislative nu există procedură de urgenţă. Iar în iulie, cei care ar trebui să voteze adoptarea proiectului de lege intră în vacanţă parlamentară…

În acest moment, omorul nu se prescrie în multe ţări europene (Germania, Marea Britanie, Austria, Danemarca, Finlanda, Olanda, Italia, Cehia, Cipru, Malta, Estonia, Irlanda), dar nici în SUA, Canada sau Japonia.

400 de criminali sunt în libertate. Şi fiecare dintre ei e încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime?

(Adriana Oprea-Popescu,  „Jurnalul Naţional”, 19 mai 2011)

 

Pe urmele lor sunt doar poliţiştii de la judiciar; în ciuda Codului de Procedură Penală, procurorii au dezlegare să nu-şi bată capul cu „crime cu AN”.

În decembrie 2004, două farmaciste din Braşov, au fost împuşcate mortal în cap. Judecătorii l-au achitat pe principalul suspect, iar asasinatul e acum un dosar cu AN  (Foto: AFP/Mediafax)

Procurorii sunt nişte oameni, îmbrăcaţi în costume, cu cravată, care stau în birouri şi prind criminali. Poliţiştii sunt doar nişte. Cu caschete şi lefuri mai mici. Procurorii sunt justiţiarii cu arcul pe umăr, având veşnic în cătarea săgeţii infractorii. Poliţiştii sunt. „Ştiţi ceva? Toţi procurorii, dar toţi!, visează la crime în care poliţiştii să le aducă sub nas autorul, arma crimei, mobilul şi mulţi martori. Nu e nici unul care să vrea să descopere şi el, singur, ceva…”, mărturisea un poliţist criminalist cu experienţă.

Meseria de procuror e preţioasă şi a naibii de complicată. Aparent. Unu’ şi-a bătut joc de viaţa unui necăjit pe nume Ţundrea, ş-acum îşi lipăie liniştit pensia de 100 de milioane de lei. Cui ce-i pasă? Altul, la Caraş Severin, şi-a bătut joc de dosarul unei fetiţe de 12 ani, ucisă cu bestialitate, iar acum criminalul e bine-mersi, şi omorul e cu AN (n.r. – autor necunoscut). „La noi vine dosarul”, oftează un poliţist de la judiciar. „E omor, merge la Parchet!”. „Nu, la noi vine, că e cu AN!”. Autorul se ştie, numai că probele-s subţiri, cât s-a priceput s-adune, printre două luări de mită, şi domnu’ procuror… „Nu Parchetul ar trebui să-şi bată acum capul, să caute noi probe?”. Linişte.

Dacă vă imaginaţi procurori criminalişti făcând nopţi albe şi chinuindu-se să dezlege misterul vreunui omor cu AN, înseamnă că sunteţi din categoria celor ce încă mai cred în Moş Crăciun… Cei care, prin Constituţie, „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (art.131, alin.1) au dezlegare, prin ordin de la procurorul general, să nu-şi împovăreze gândurile cu criminalii rămaşi în libertate. Şi asta deşi Codul de Procedură Penală (CPP) prevede explicit că, în cazul unor infracţiuni grave, urmărirea penală este de competenţa obligatorie a procurorului.

Pe vremuri, se apela la suspendarea urmăririi penale. În 1997, într-un dosar de omor cu AN, procurorul de caz nota: „amânarea fără termen a urmăririi penale şi trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori necunoscuţi”. Apoi, trimitea dosarul Poliţiei Capitalei, „în vederea continuării cercetărilor până la identificarea autorului sau autorilor faptei, ori până la împlinirea termenului de prescriere”. Elegant. Şi astăzi se întâmplă cam la fel.

În august 2009, procurorul general Laura Kovesi şi ministrul de Interne, pe atunci Dan Nica, au emis un ordin comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi. „Având în vedere că în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”, se spune în preambulul ordinului care-i degrevează pe procurori de răspundere, aruncând-o pe umerii organelor de cercetare ale poliţiei judiciare.

Conform art. 200 din CPP, „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală (ale poliţiei judiciare sau organe de cercetare speciale – militare, ofiţeri ai poliţiei de frontieră, căpitanii porturilor). Tot CPP, la art.209, alin 3, prevede că „urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de  către procuror, în cazul infracţiunilor contra statului (art.155 – 173 Cod Penal); omorul şi formele sale (art.174 – 176 CP), pruncuciderea (art.177 CP), determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art.179 CP), lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la muncă forţată (art.189 – 191 CP), tâlhăria (art.211, alin.3), pirateria (art.212 CP), delapidarea (art.215, alin.2, CP), ultrajul şi violenţa (art.239, alin 3 şi 4 CP), (…)”. În toate aceste situaţii, procurorul are poziţia procesuală de principal organ de urmărire penală. Sub sancţiunea nulităţii absolute, el are obligaţia să efectueze personal acte de urmărire penală (audierea suspecţilor, a martorilor, strângerea de probe…)

În realitate, procurorii criminalişti sunt absolviţi de această sarcină. Ordinul 1094/C/4.08.2009 prevede, la art.14, alin.(2) că „dosarele privind infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, rămase cu autori neidentificaţi, după trecerea termenului de 60 de zile de la înregistrare şi după ce s-a început urmărirea penală „in rem”, vor fi incluse în evidenţa numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, la rubrica urmărire penală proprie, din statistica parchetului competent”. Mai departe, „în această situaţie, procurorul va dispune prin ordonanţă delegarea organelor de cercetare ale poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori neidentificaţi şi trimiterea dosarului la unitatea de poliţie competentă, ţinând seama de specializarea acestora”. (alin.3). „Procurorii ce au în evidenţă aceste dosare urmăresc ca în aceste cauze organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de genul celei ce face obiectul cauzei, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor”. (alin.4), iar „procurorul verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces – verbal” (alin.5). Vă daţi seama ce volum imens de muncă, să scrii două procese verbale pe an? Mai poate susţine procurorul, în aceste circumstanţe, că a efectuat urmărirea penală proprie?

Am cerut un punct de vedere Parchetului General, încercând să aflăm cum reuşesc procurorii ce aplică dispoziţiile Ordinului 1094/C/4.08.2009 să respecte, concomitent, şi prevederile CPP. „În cazurile în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, potrivit dispoziţiilor CPP, delegarea atribuţiilor ofiţerilor de poliţie judiciară, reglementată de asemenea prin aceleaşi dispoziţii legale (art.209, 219, alin 1,2 şi art.217, alin. ultim CPP) conduce la concluzia unei depline concordanţe a Ordinului indicat de dvs. în cuprinsul solicitării cu normele procesual penal”.

Cum arată „deplina concordanţă”? Art.209, la care deja am făcut referire în articol, se referă la competenţa procurorului în faza urmăririi penale. Art.219, alin.1 şi 2 se referă la dispoziţiile date de procuror şi face parte din Capitolul III al CPP – „Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală”, ceea ce diferă – ca să nu spunem că e în neconcordanţă – de „urmărirea penală proprie”. Iar art. 217, alin.4 (ultim) prevede că „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Niciodată, în limba română, cuvântul „anumite” n-a fost nici sinonim, nici în deplină concordanţă cu cuvântul „toate”, aşa cum reiese el, clar, din conţinutul Ordinului. În plus, legiuitorul a avut în vedere, prin prevederile art.217, alin.4, sporirea operativităţii urmăririi penale. Cu alte cuvinte, doar pentru a nu obliga procurorul să facă multe deplasări în afara localităţii în care-şi are sediul, anumite (şi nu toate) acte(le) de cercetare penală pot fi efectuate de către organele de poliţie din acele localităţi.
În realitate, nimeni nu e interesat dacă se respectă sau nu Codul de Procedură Penală. Ordinul procurorului general e doar o metodă, demult inventată şi periodic reactualizată, de a scoate pe linie moartă infracţiunile rămase cu AN. Căci, şi dacă poliţiştii de la judiciar ar face vreo minune şi ar reuşi să aducă la masa procurorului autorul, arma crimei, mobilul şi recunoaşterea pocăită a criminalului, drumul până în acest punct ar fi egal cu zero. Procedural. Pentru că, atunci când se constată, cu ocazia finalizării urmăririi penale de către procuror sau a judecăţii în prima instanţă, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că urmărirea penală a fost efectuată de către organul de cercetare penală în locul procurorului, deşi efectuarea acesteia de către procuror era obligatorie, se procedează la stabilirea legalităţii, prin refacerea urmăririi penale de către procuror (art.268 şi art.332, alin.1, CPP).

În solicitarea trimisă Parchetului General, am întrebat-o pe doamna procuror general şi dacă i se pare normal ca urmărirea penală, începută „in rem”, în cazul unui omor deosebit de grav să fie efectuată exclusiv de poliţiştii de la judiciar. N-am primit niciun răspuns. Citiţi mâine cum moare în mâinile anchetatorilor cazul de la casa de schimb valutar din Braşov. Doi morţi, un rănit, niciun vinovat.

Citiţi apoi cum se prescrie cazul doctoriţei ucise cu 54 de lovituri de cuţit la Brăila. Şi despre crimele în serie de la Vaslui, unde procurorul caută patru autori, mărturisind că dosarul „e un rebut”. Citiţi cazul Lukacs Dalma, în care anchetatorii stau cu sperma autorului în frigider şi desenează cercuri de suspecţi. Citiţi cum calculează un procuror prescrierea faptei, citiţi şi vă minunaţi, ca să nu mai credeţi în Moş Crăciun…

 „Ministerul Public nu deţine indicatori statistici”

Am solicitat Parchetului General să ne spună şi câte dosare de omor cu AN au fost trimise de procurori către unităţile de poliţie, de la intrarea în vigoare a Ordinului 1094/C/4.08.2009 şi, mai ales, câte dintre ele au fost soluţionate, între timp. Răspunsul a venit, firesc: „Ministerul Public nu deţine indicatori statistici referitori la cauzele în care procurorii au delegat ofiţeri de poliţie judiciară pentru efectuarea unor acte de urmărire penală”. Şi asta deşi însuşi Ordinul, la art., 14, alin.2, vorbeşte de o „evidenţă numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, rubrica urmărire penală proprie din statistica parchetului competent”.

Conform datelor din bilanţul Parchetului General pe anul 2010, în acest moment există 368 de omoruri cu AN. Plus 33 de pruncucideri şi alte 46 de lovituri cauzatoare de moarte, şi ele tot cu AN. Comparativ, în 1989 erau în evidenţe doar 76 de omoruri cu AN. Din cele 447 înregistrate în 1995, multe dintre cazurile nerezolvate s-au prescris, cel mult în 2010, la împlinirea termenului de 15 ani. Chiar dacă nu mai răspund în faţa legii pentru fapta comisă, criminalii există. Şi sunt în libertate. Iar un criminal neprins este încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime? Faţă de rudele victimei omorului deja comis? Faţă de jurământul depus la intrarea în magistratură?

„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire.” Cu conştiinţă. Vreo 400 de criminali umblă liberi. Ca să nu ne sperie cifra, o putem reduce, presupunând că mai multe omoruri au fost comise de acelaşi autor (e cazul crimelor în serie de la Vaslui). E deja mai confortabil…

(Adriana Oprea-Popescu,  „Jurnalul Naţional”, 9 mai 2011)

Ordinul comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi

Jaful de la casa de schimb valutar Candy din Braşov aşteaptă prescrierea

Au trecut doi ani de când doi oameni şi-au pierdut viaţa, iar un al treilea a fost rănit grav în timpul unui jaf la o casă de schimb valutar din Braşov. Totul s-a întâmplat în seara de
29 ianuarie 2009, iar bărbatul înarmat care a comis crimele nu a fost pus sub acuzare nici până astăzi. Pro­cu­rorii braşoveni au puţine probe şi, pentru că legea le permite, s-au spălat pe mâini de dosar şi l-au expediat la Poliţie. Unde o să moară de bătrâneţe.

Ciprian Ion (34 ani) şi Răzvan Grasin (39 ani) erau angajaţi ai casei de schimb valutar Candy din Braşov. În seara jafului, cei doi se pregăteau să transporte la bancă încasările din ziua respectivă din punctul de lucru situat pe Bulevardul 15 Noiembrie. Au pus banii într-o sacoşă de rafie şi s-au urcat în maşina unuia dintre ei, însă n-au apucat să pornească. Un bărbat s-a apropiat de automobil, a îndreptat pistolul spre ei şi a început să tragă. I-a împuşcat pe amândoi, după care a luat geanta cu bani şi a fugit. La un moment dat, după câteva sute de metri, s-a întors şi a tras într-un bărbat aflat în spatele lui. Gheor­ghe Dumitru Lîlă (55 ani) a fost împuşcat în inimă şi a murit pe loc. Ata­catorul a abandonat geanta cu bani şi a dispărut.

Ciprian Ion a decedat la spital, la câteva ore după atac. Cea de-a treia vic­timă, Răzvan Grasin, împuşcat în braţ şi în ochiul stâng, a fost supus unei operaţii complicate, iar medicii au reuşit să-i salveze viaţa. A rămas însă cu un ochi din sticlă. El este singurul care l-a văzut pe atacator, iar pe baza declaraţiilor lui poliţiştii bra­şo­veni au întocmit un portret-robot şi, în scurt timp, au arestat un prim suspect – Serghei Gorbunov, un cetă­ţean moldovean condamnat la în­chi­soa­re pentru jaf. El beneficiase de o suspendare a executării pedepsei pe motiv de boală şi nu se mai întorsese în penitenciar. A avut însă un alibi – în timpul jafului se afla la o sală de for­ţă, în prezenţa mai multor martori.

La doar câteva zile după jaf, când alibiul lui Gorbunov s-a dovedit solid, a apărut cel de-al doilea suspect – Serghei Gribenco, şi el cetăţean moldovean, prieten bun cu Gorbunov, căruia îi spunea „fratele meu”. O armă găsită într-o casă frecventată de Gorbunov, precum şi declaraţiile unor martori care susţineau că l-au văzut pe Gribenco în Braşov în perioada dinaintea jafului au fost indiciile care i-au condus pe anchetatori la noul suspect.

Serghei Gribenco era dat în urmărire din 2005, pentru că se sustrăgea executării unei pedepse de patru ani şi şase luni de închisoare pentru furt şi înşelăciune. A fost prins într-o casă din Ploieşti.

La 30 ianuarie 2009 s-a început urmărirea penală „in rem” pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Dosarul a trecut prin mâinile a doi procurori şi a rămas şi acum cu AN. Probele ADN prelevate de la locul crimei au fost analizate atât la Institutul Criminalistic al IGPR, cât şi la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”. Rezultatele ana­lizelor însă nu au coincis. „După primele expertize, specialiştii ajunseseră la concluzia că urmele biologice descoperite pe mânerul sacoşei cu bani i-ar aparţine lui Serghei Gribenco. Cea de-a doua analiză, făcută la INML, n-a mai confirmat fără urmă de îndoială acest rezultat. A fost nevoie să ne întâlnim personal cu experţii de la Bucureşti, pentru că rapoartele de expertiză erau… diferite. Nu antagonice, dar diferite”, a precizat procurorul Luminiţa Nastasiu, purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Surse din cadrul INML au explicat pentru Jurnalul Naţional că în probele de material genetic prelevate de la faţa locului s-a descoperit „un amestec de profile care face practic imposibilă identificarea cu certitudine a unui singur profil. Există mar­keri care l-au indicat pe Gribeco «prezent» în acest amestec, însă nu suficienţi pentru a spune că este vorba clar despre profilul său genetic. Practic, pe acea sacoşă parcă a pus mâna tot Braşovul”. Din luna octombrie a anului trecut, dosarul jafului armat de la casa de schimb valutar Candy a fost trimis de procurorul Camelia Dumitrescu la IPJ Braşov. „Este un dosar cu AN, iar ordinul 1094/C/2009 al pro­curorului general şi al ministrului Administraţiei şi Internelor ne permi­te să-l trimitem la Poliţie”, explică pro­­curorul Luminiţa Nastasiu. „Asta nu înseamnă că procurorul de caz nu se mai ocupă de el”, completează ea. „Semestrial, poliţiştii trebuie să-i prezinte informaţiile nou-apărute, iar procurorul trasează noi linii de lucru.”

Asta-i teoria. În practică, pro­cu­ro­­rul de caz s-a arătat surprins să afle că luna aceasta ar trebui să verifice, conform procedurii reglementate prin ordin, activitatea poliţiştilor în dosar – „Deja s-au făcut 6 luni?”, s-a mirat Camelia Dumitrescu. Tot în practică, anchetatorii braşoveni îl iau pe „no comment” în braţe atunci când cineva aduce vorba despre cazul de la casa de schimb valutar Candy. Întrebat despre mersul anchetei, purtătorul de cuvânt al IPJ Braşov, comisarul-şef Liviu Naghi, a precizat că, deşi dosarul e la Poliţie, nu este autorizat să ofere vreo informaţie. „Mergeţi la Parchet. Purtătorul de cu­vânt de acolo vă va da tot ce aveţi nevoie. Eu nu vă pot spune decât că în prezent dosarul are 12 volume şi s-au făcut până acum 24 de experti­ze.” Deci la cantitate stăm bine. În rest, purtătorul de cuvânt al Parchetului ştie că „nu sunt noutăţi în anche­tă”.

Astăzi, Serghei Gribenco se află în detenţie, la Penitenciarul Codlea, pentru înşelăciune. I-a mai rămas de executat o treime din pedeapsă. Adică anul viitor pe vremea asta va fi liber. Avocatul său, Claudiu Prunaru, spune că Gribenco nu are nici o cali­tate în dosarul de la Braşov, „nu e nici acuzat, nici învinuit” şi că nu-şi aduce aminte când a fost audiat ultima dată în acest caz, însă „cu siguranţă nu a fost de curând”.

„Cazul farmacistelor” e încă proaspăt în mintea anchetatorilor. Dosarul dublei crime comise în decembrie 2004 la farmacia Thea din Braşov a ajuns în instanţă cu un probatoriu asemănător cu cel care există acum în dosarul jafului de la casa de schimb Candy. Judecătorii nu au fost convinşi însă de expertizele ADN, iar inculpatul Alexandru Diaconescu a fost achitat. Acum, geneticienii par că se tem să mai dea concluzii ferme, iar  procurorii se ascund în spatele unui ordin care le permite să aştepte prescrierea faptei fără să-i ia nimeni la întrebări. Singurii care câştigă în tot acest concurs de împrejurări sunt criminalii.

(Andreea Sminchişe,  „Jurnalul Naţional”, 10 mai 2011)

Când ADN-ul nu-i o probă importantă

Pe 10 aprilie 2002, Dalma Lukacs, o fată de 15 ani, frumuşică, silitoare şi cuminte, a plecat la discotecă din casa bunicii ei din Gheorghieni, judeţul Harghita. Mai fusese de două ori, dar însoţită de bunicul ei, care o aştepta afară. Bunicii locuiau la 1,5 km de ieşirea din oraş. Cum bătrânul murise, în ziua aceea Dalma a plecat cu unchiul ei, care mergea şi el la un prieten. La ora 20:00, s-au despărţit, stabilind să se întâlnească la ora 23:00 pentru a se întoarce împreună acasă.

De la discotecă, Dalma a fost condusă de prietenul ei o bucată de drum. Mai avea cam  300 de metri până la punctul de întâlnire cu unchiul. Încă nu se ştie cu cine s-a întâlnit până la urmă Dalma în noaptea aceea. Cert e că, după două zile, unchiul ei anunţa la poliţia oraşului Gheorgheni dispariţia fetei. Bărbatul le-a povestit anchetatorilor că la prietenul lui „a cam băut” şi-a uitat de fată. Când şi-a amintit, a coborât, dar nu-şi aminteşte la ce oră. Nu a găsit-o nici la locul de întâlnire, nici pe drumul spre casă, nici acasă, nici pe străzile oraşului. A doua zi i-a anunţat şi pe părinţii fetei care locuiau în Chileni, un sat de pe lângă Gheorgheni, şi au căutat-o împreună, dar nimic.

La început, dispariţia fetei nu a fost considerată suspectă. Câteva colege de-ale Dalmei, care-şi începuseră viaţa sexuală, sugeraseră anchetatorilor că şi Dalma era curioasă, deşi prietena ei cea mai bună susţinea cu tărie contrariul. Poliţiştii s-au gândit c-a plecat de bunăvoie cu cineva, dar impulsionaţi de declaraţiile profesorilor şi de situaţia şcolară foarte bună a fetei, au făcut verificări pe la rude, pe la stâne şi prin restaurantele pe unde colegele ei erau dame de companie. Pe 5 mai 2002, cadavrul Dalmei a fost găsit, întâmplător, într-un canal acoperit cu un capac greu, din beton. Fata era dezbrăcată, iar picioarele-i erau legate cu un şiret. Avea în urechi cerceii de aur, ceea ce exclude jaful ca mobil al crimei.

În urma necropsiei s-a constatat că moartea a survenit prin asfixie cu apa din canal, care atunci nu avea mai mult de 30 de centimetri. Tot legiştii au presupus că fata era inconştientă când a fost aruncată şi că decesul, cel mai probabil, a survenit între 13 şi 21 aprilie (n.r. – vă puteţi imagina cât de precisă şi de impecabilă a fost autopsia?). Raportul de necropsie furniza şi o informaţie importantă pentru anchetă: „victima prezintă deflorare recentă, cu cel mult 7 – 10 zile înaintea decesului, iar în secreţia vaginală se disting capete de spermatozoizi”. Efectuarea testului ADN ar fi putut constitui un start în anchetă, furnizând indicii despre posibilul criminal. Dar n-a constituit nici start, nici continuare. În 2008 procurorul Ioan Mărţoiu de la Parchetul de pe lăngă Tribunalul Harghita, primul desemnat să se ocupe de acest caz, ne spunea că testul ADN există, se află la dosar, numai că nu au cu ce să compare rezultatul. La aceeaşi întrebare însă, comisarul şef Ion Morar, şef Serviciu Investigaţii Criminale din IPJ Harghita, avea un alt răspuns: testul ADN nu s-a făcut pentru că nu se putea face. „Ancheta nu a putut demonstra că a fost vorba de un viol, s-a presupus doar că ea a fost violată”, susţinea procurorul Marţoiu. Deşi, în fişa de caz pe care a întocmit-o pe 1 noiembrie 2002, tot el consemna că „din primele cercetări, Ss-a ajuns la concluzia că victima a fost supusă unei agresiuni sexuale, fiind lovită în mod repetat şi aruncată în gura de canal, capacul în greutate de peste 100 kg fiind pus în poziţia iniţială”.

Locul faptei nu a putut furniza probe deoarece zona, aflată la marginea unui câmp, fusese inundată. De pe inelul capacului de beton al căminului nu s-au putut ridica amprente şi nu s-a putut identifica nici eventualul loc în care ar fi fost sechestrată Dalma. Nu s-a putut stabili nici numărul de autori. Pentru aceasta a fost făcut un experiment: câţi inşi ar fi putut ridica acel capac. Rezultatul e la fel de incert ca şi restul datelor din caz: unul mai zdravăn sau doi mai firavi.

În 2008, Dan Petru, procuror general al Parchetului Curţii de Apel Târgu Mureş, ne declara că a preluat dosarul şi că în caz a rămas un singur suspect, asupra căruia se fac verificări.

Astăzi, la 9 ani de la uciderea copilei din Gheorghieni, nu s-a avansat deloc în anchetă. Dosarul „Lucaks Dalma” e doar o bătaie de cap în plus, pasată de la un responsabil la altul. Şeful IPJ Harghita, comisar şef Sandu Moldovan, spune că poliţia nu poate da amănunte despre mersul anchetei şi arată înspre Parchet. Procurorul Dan Petru recunoaşte că „în cazul Dalma n-am avansat. Chiar urma să văd ce-a mai făcut poliţia de la ultima întâlnire, când am stabilit cu ei ce-ar fi de verificat”. Cât despre ultimul suspect… „au fost nişte deţinuţi care auziseră de caz şi ziceau că ştiu ei ceva, dar cred că vroiau să iasă din programul lor obişnuit”, mărturiseşte Dan Petru.

Surpriză însă, deşi dosarul e în parohia lui, nu el e procurorul de caz, ci un subordonat de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita. Instituţie care, iniţial, n-a dorit să comunice despre cazul Dalma decât că „dosarul penal se află la IPJ Harghita; în cauză se continuă cercetările în vederea identificării autorului faptei”. Răspuns şablon. E secret numele procurorului care are în lucru dosarul Dalma? „După pensionarea procurorului Mărţoiu, dosarul a fost repartizat unuia dintre cei trei procurori care erau aici, la vremea respectivă”, ne-a mărturisit, ulterior, purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita. „Şi nu ştiţi cum se numeşte, sau nu vi s-a dat voie să spuneţi?”, insistăm. „Nu mi s-a dat voie”, răspunde, stânjenit, purtătorul de cuvânt.

De ce ar fi numele unui procuror învăluit în mister? Aflăm de la prim-procurorul Dobrică Adriana care, după ce încearcă să afle de ce punem atâtea întrebări, ba la Poliţie, ba la Parchet, recunoaşte: „eu sunt procurorul de caz. Fiind un dosar în urmărire proprie a procurorului nu am ce să dau publicităţii. Dosarul a fost preluat de la procurorii care s-au succedat din cauza pensionării. Procedura nu-mi permite să dau nimic din dosar. Competenţa aparţine exclusiv procurorului”, ne uimeşte doamna prim-procuror.

Insistăm. „Testul ADN s-a făcut?” „Testul ADN e tot o probă în dosar”, rosteşte, răspicat, doamna procuror. Legea 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public indică exact situaţiile în care datele sunt protejate. În cazul de faţă, informaţiile erau publice, aşa că „Jurnalul Naţional” a trimis o solicitare scrisă în baza legii amintite Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita. Răspunsul aduce câteva „noutăţi” în caz: „În cauză NU s-a efectuat testul ADN pe probele biologice prelevate la autopsie. Lamele cu material biologic mai există. Cercul de suspecţi nu s-a modificat semnificativ din anul 2008. Ultimul act procedural a fost efectuat la data de 02.03.2011”. La întrebarea „ce procurori s-au ocupat din mai 2002 şi până acum de caz (nume şi prenume)?”, Parchetul răspunde „procurorul care s-a ocupat iniţial de caz a fost d-l Mărţoiu Ioan”, deci nici vorbă de pensionări succesive sau de Dan Petru – procuror de caz. Acesta din urmă ne-a explicat ulterior că el, de fapt, n-a avut niciodată dosarul în supraveghere, ci doar a încercat să ajute.

Chiar în ziua în care am primit răspunsul Parchetului, am aflat de la Poliţie că probele cu material biologic vor fi trimise, în câteva zile, la Institutul de Criminalistică al IGPR, pentru stabilirea ADN-ului. Am sunat-o pe prim-procuror Adriana Dobrică, pentru a verifica informaţia. „Nu credeţi că-ar fi trebuit să ştiu şi eu?”, a venit răspunsul ei zâmbitor. Categoric, numai procurorul poate dispune efectuarea unei expertize. „Eu nu ştiu şi ar fi trebuit să ştiu şi eu asta”. „Şi veţi dispune expertiza?” „Nu. Dacă celelalte probe cad, este şi asta o probă care urmează să fie administrată… Nu s-a făcut atunci (n.r. – în 2002), deoarece nu prea e făcea testare ADN. Dar ştiţi că mai dau şi erori câteodată… Se va face, probabil, în momentul în care se vor epuiza şi celelalte probe...” „Ce probe?” „Este un cerc de suspecţi acolo”. „Ne-aţi spus că ultimul act procedural s-a efectuat pe 2 martie a.c. Despre ce este vorba?”. „O audiere, probabil, ce poate să fie?”, devine procurorul evaziv – retoric. Apoi mărturiseşte: „nu putem da prea multe date din dosar, că poate să afle vreun suspect…”

Nu-i aşa că vă doare capul? Dacă da, ne cerem iertare, dar dialogul cu doamna procuror continuă. „Dar când se prescrie fapta? Peste şase ani, nu-i aşa?”. „O, nici vorbă! Să nu pomeniţi de prescripţie. 20-25 de ani durează până la prescripţie pentru o faptă cu o pedeapsă aşa de mare. Şi să vă mai spun ceva: ultimul test ADN a durat un an şi jumătate la un alt caz de omor”. „Dacă-i aşa, poate ar trebui să vă grăbiţi… Oricum au trecut deja 9 ani, un criminal e în libertate”. „Da, ştiu, şi noi vrem să-l prindem O să-l facem (n.r. – testul) când va fi cazul…”

În urma acestui dialog de mare rafinament juridic, apar, firesc, mai multe întrebări legitime. Doar una dintre ele va deveni publică: mai există lamele cu probele biologice ale celui care a ucis-o pe Lucaks Dalma? Solicităm public Consiliului Superior al Magistraturii să verifice modul în care a fost instrumentat acest dosar de omor.

(Paula Anastasia – Tudor, „Jurnalul Naţional”, 18 mai 2011 )

Adresa Jurnalul National catre Parchetul dpl Tribunalul Harghita

Raspunsul Parchetului dpl Tribunalul Harghita

La 15 ani după ce doctoriţa din Brăila a fost omorâtă, anchetatorii nu au găsit vinovatul. În iulie (n.a. – 2011), fapta se prescrie.

Pe 5 iulie 1996, doctoriţa Mariana Ne­goiţă a fost ucisă în apartamentul său din Brăila. Avea 54 de ani, iar cri­minalul înfipsese cuţitul în trupul ei de 54 de ori. Poliţia a intervievat zeci de suspecţi, dar nu a reuşit nici până azi, când mai sunt trei luni până la prescrierea cazului, să găsească vinovatul.

Mariana Negoiţă trebuia să ajun­gă la lucru la ora 14:00, aşa cum făcea în fiecare zi de vineri. În acea zi însă nu a mai sosit. Asistenta sa, Tincuţa Ion, îngrijorată, a sunat-o acasă. La te­lefon nu a răspuns nimeni. Nici fiica sa, Loredana Butuc, nu a reuşit să dea de mama sa la telefon. Îngrijo­ra­tă, s-a dus pe Strada Cojocari, la lo­cuinţa mamei. Acolo a găsit-o în­tin­să pe podea, la intrarea în bucătărie, cu picioarele îndreptate spre hol. Tăie­tura adâncă de la beregată lăsase să se scurgă pe podea mult sânge. Din declaraţiile fetei, casa era foarte bine ferecată. Pentru a ajunge în faţa apar­tamentului trebuia ca să-ţi deschidă poarta curţii interioare cineva, ca mai apoi să poţi trece de uşa blocului, încuiată şi ea. Apartamentul familiei Negoiţă era bine păzit de două uşi masive, peste care se trăgea un grilaj de metal. Comisarul Marcel Drăgan, unul dintre investigatorii care s-au aflat la faţa locului, ne-a certificat că nici una dintre încuietori nu era forţată: „Cu alte cuvinte, criminalul a pătruns pentru că i s-a dat voie. Doc­toriţa era foarte precaută şi nu per­mitea oricui să pătrundă în casă”. „Cu siguranţă”, spun anchetatorii, „ul­timul care a văzut-o pe Mariana Ne­goiţă în viaţă îi era un cunoscut”. Pro­bele biologice prelevate din apar­tament aparţineau fie Marianei, fie soţului său. Pentru că era o zi uscată, nu s-au găsit urme de încălţăminte.

Era în jurul orei 15:00 după-amia­za când Loredana a închis uşile apartamentului mamei sale şi, îm­preu­nă cu soţul său, s-a urcat în ma­şi­nă, pornind către casa de vară a fa­mi­liei din comuna Romanu, unde ta­tăl său, Remus Negoiţă, se afla de mai bine de opt zile. Fără să anunţe Poliţia sau să rămână în casă până la venirea organelor de investigaţie, fata a pre­ferat să plece de la locul faptei, pen­tru că, spune ea, aşa cum aflăm din de­claraţia de la dosar: „Voiam să văd faţa criminalului”. Din spusele apro­pia­ţilor a reieşit că fiica nu se înţe­le­gea cu tatăl său, iar Remus Negoiţă îşi ura ginerele.

„Eu am anunţat moartea soţiei mele la Poliţie şi am întrebat dacă pot să merg să o văd. Până să sosească ei, eu am intrat în casă. Nu mai ştiu dacă am descuiat sau nu uşile sau dacă Loredana le lăsase descuiate. Când am intrat, am pus mâna pe Mariana să văd dacă mai trăieşte şi m-am uitat puţin prin casă. Am constatat că lipseau bijuteriile pe care le purta ea de obicei, inele, lănţişorul. În noptieră, cutia de bijuterii era goală”, ne declara în 2008 Remus Negoiţă. Poliţia exclude însă ipoteza unui jaf, mai ales că, aşa cum povesteşte comisarul Drăgan aflat la faţa locului, casa era înţesată de obiecte de artă, de tablori scumpe, de aparatură electronică şi electrocasnică cum nu se găsea în prea multe case pe vremea aceea, cutii de cafea, sticle de whisky, baxuri de ţigări. Când a fost găsită, Mariana avea cerceii de aur la ureche. Mai degrabă, cineva a vrut să creeze o pistă falsă pentru Poliţie, înscenând, prin furtul unor bijuterii, varianta jafului.

Unul dintre principalii suspecţi ai Poliţiei a fost soţul Marianei, medic ve­terinar ieşit la pensie în acel mo­ment, care avea însă un alibi puternic. În cursul anilor, Remus a fost an­che­tat de nenumărate ori; testele poligraf la care a fost supus l-au arătat ca nevinovat. Totuşi, surse din Poliţie au sus­ţi­nut pe parcursul anilor că Negoiţă are o boală psihică şi că astfel ar fi reuşit să înşele detectorul de min­ciuni, iar că el este vinovatul. Poliţiştii au discutat şi cu infractorii cunoscuţi ai Brăilei la acea oră; l-au luat în calcul şi pe soţul fiicei, incriminat şi astăzi de socrul său, dar nici una dintre aceste verificări nu a dus la vreun rezultat. Cu câteva luni în urmă, mai fusese găsit ucis în judeţul Brăila, mai exact în apropiere de comuna Ro­ma­nu, unde îşi avea casa Remus Ne­goi­ţă, un taximetrist care era rudă cu Mariana Negoiţă. Deşi arma crimei era diferită – un pistol artizanal în cazul taximetristului –, poliţiştii s-au gândit şi la posibilitatea ca acele două omoruri să aibă legătură, însă nu au ajuns la nici o concluzie.

Procurorul Mircea Ionescu (în fotografie, alături de comisarul Drăgan, care a lucrat încă de la început la dosar) a preluat cazul în 2002, după moartea procurorului Andrei Eugen, cel care s-a ocupat la început de dosar. Procurorul Ionescu mărturisea în 2008 că în debutul anchetei s-au făcut câteva erori. În primul rând, cir­cumstanţele au făcut ca procurorul criminalist al Brăilei, Lucian Doxan, să fie în concediu în acel moment. În al doilea rând, locul faptei a fost practic invadat de 12 oameni, în condiţiile în care în apartament ar fi trebuit să intre procurorul, medicul legist, un sin­gur poliţist judiciar şi un crimina­list care trebuia să facă fotografii. În al treilea rând, poliţiştii s-au împărţit în două echipe de anchetă, în loc să facă o singură echipă. Pentru a-l găsi pe ucigaşul Marianei Negoiţă, an­chetatorii au audiat zeci de suspecţi. Tuturor infractorilor de vază din Brăila li s-au verificat alibiurile, iar colegele victimei au fost rugate să dea informaţii despre Mariana. Uciderea Marianei Negoiţă are toate atributele unei crimei perfecte: poliţiştii nu au descoperit nici arma, nici mobilul crimei, nu au găsit martori şi nici probe biologice ale criminalului.

În iulie anul acesta se împlinesc 15 ani de când a avut loc fapta. Conform legii, ea se prescrie. Din iunie 2010, cazul a fost preluat de pro­cu­ro­rul Mădălin Năvădaru, care a „avan­sat pe acest post, prin concurs”, după cum a ţinut să ne precizeze. S-a mai mişcat vreo filă din dosarul crimei în cazul doctoriţei? Au găsit anchetatorii o altă pistă? „Periodic s-au re­ana­lizat documentele”, spune pro­cu­rorul Năvădaru. Ce înseamnă „pe-riodic”, în viziunea dumnealui? „Nu aş putea să vă spun, o dată la câteva luni. Oricum, prin lege suntem ob­li­gaţi să reevaluam situaţia o dată la şase luni. Dar nu au apărut piste noi. La momentul respectiv s-au verificat toate datele, s-au intervievat prie­tenii, rudele, pacienţii doamnei doctor, bolnavii psihic cu care a avut de-a face. Soţul său, Remus Negoiţă, a fost interogat de nenumărate ori. El a rămas principalul suspect, dar nu s-au găsit probe şi nici dovezi edificatoare care să poată soluţiona cazul. Eu, când am venit pe acest post, am încercat să am o privire nouă asupra dosarului. Citeam declaraţiile unor intervievaţi şi mă gândeam că am dat de o altă pistă. Continuam lectura şi vedeam că acea pistă pica. Volumul de muncă a fost enorm. Când am cerut să mi se aducă dosarul, m-am trezit în birou cu un sac plin cu şase dosare imense”, declară procurorul. „Chiar în urmă cu o lună şi ceva, până în două luni, procurorul Năvădaru a trasat poliţiştilor sarcini clare legate de audierea anumitor persoane, de la care dumnealui a considerat că încă nu s-au scos toate informaţiile pe care ei le-ar deţine. Dar, coroborate datele noi cu cele vechi, nu s-au găsit probe concludente”, spune comisa­rul Marcel Drăgan, şef Serviciu Investigaţii Criminale de la IPJ Brăila. Procurorul s-a gândit la o altă soluţie care să-i mobilizeze pe poliţişti şi să-i mai scoată din amorţeală: brainstor­ming. „S-a pus problema aceasta în discuţia lucrătorilor de Poliţie, fiecare a emis câte o ipoteză, pentru că aşa se pot naşte variante plauzibile. Tot ce a fost posibil a fost făcut în acest caz”. Poate fi considerat cazul de la Brăila o crimă perfectă. „Nu există crimă per­fectă, ci doar anchetatori neprice­puţi”, spune un experimentat crimi­na­list. În ce-l priveşte, procurorul Nă­vădaru a ţinut să ne asigure că „nu am abandonat cazul, nu am depus ar­mele, însă şansele ca după atât timp să apară ceva nou sunt extrem de mici”.

(Irina Munteanu, Carmen Preoteşoiu,  „Jurnalul Naţional”, 11 mai 2011)

La 11 ani de la comiterea primei crime, pentru procurorul de caz „dosarul autostopistelor” e „un regret şi un rebut al carierei”

Patru femei au fost ucise în perioada 2000-2004, iar cadavrele lor ascunse în pădurile din judeţul Vaslui. Omorâte prin strangulare – cu un obiect, sau sugrumare – cu mâna, după ce erau luate de o maşină „la ocazie”. Poliţiştii şi cei patru pro­curori de caz pe la care s-au plimbat dosarele au păreri diferite: unii cred că e un singur autor, având în vedere modul de operare similar, alţii merg pe ideea că ar fi mai mulţi.

Maria Bîru – 46 de ani, Safta Ciu­bo­taru – 30 de ani, Marcela Tomozei – 29 de ani, Mioara Manea de 29 de ani sunt numele de pe lista criminalului în serie sau a criminalilor care au îngrozit zona Huşi, Vaslui Tecuci între anii 2000 şi 2004. În spatele acestor nume se ascund poveşti, familii, drame şi destine rămase suspendate în ziua morţii acestor femei.

Marcela Tomozei era preoteasă în satul Creţeşti şi lucra ca asistentă medicală la Spitalul din Huşi, unde făcea naveta. Pe 12 octombrie 2000, femeia a urcat într-o maşină de ocazie, la marginea oraşului Tecuci. A doua zi, cadavrul ei a fost găsit lângă fabrica de cărămidă din Bârlad. Marcela fusese strangulată cu propria eşarfă. Lipseau bijuteriile femeii şi eşarfa.

În decembrie 2000, în timp poliţiştii lucrau la acest caz, un pădurar avea să descopere în zona pădurii Mitoc un craniu şi nişte oase umane. La 800 de metri depărtare de ele, poliţiştii au descoperit încă un schelet – alte două femei fuseseră ucise şi ascunse în pădure. S-a stabilit că primele rămăşiţe găsite aparţin Saftei Ciubotaru, o femeie de 30 de ani, dispărută cu două zile înaintea preotesei, pe 10 octombrie. Femeia locuia în Bârlad şi, din spusele fa­miliei, în ziua respectivă plecase spre Vaslui pentru a ridica nişte bani. Ieşise la autostop în faţa Fabricii de Rulmenţi din Bârlad.

Cel care a ucis-o pe Safta i-a luat acesteia poşeta, în care femeia avea actele şi o sumă mică de bani, verigheta din aur şi lănţişorul de argint de la gât.

Cel de-al doilea schelet găsit în pădurea Mitoc aparţinea Mariei Bîru, o femeie de 46 de ani, corpolentă, scundă, ce iese din tiparul celorlalte victime găsite în pădurile din Vaslui. Maria locuia în Răchitoasa, judeţul Bacău. Pe 28 august 2000 a plecat spre Vaslui, pentru a-şi vizita o soră. Drumul ei trecea prin Bârlad, iar ultima oară a fost văzută la autostop, în faţa Fabricii Rulmentul din oraş. Ca şi în cazul Saftei, asasinul şi-a însuşit poşeta şi bijuteriile femei. Medicii legişti nu au putut stabili cum au fost ucise cele două femei.

Până în 2004, poliţiştii din Vaslui aproape că uitaseră de crimele „la ocazie”. Toate pistele li se înfunda­se­ră şi bănuiau că criminalul sau crimi­nalii ori au fost arestaţi pentru altceva, ori au plecat din ţară, ori nu mai au carnet de conducere, ori au murit. Pe 21 mai 2004 soţul Mioarei Anuţa Manea a reclamat dispariţia acesteia. Femeia de 29 de ani plecase de-acasă, de lângă Vaslui, la părinţii ei din Şişcani. A luat „ocazia” de la Peco-ul din marginea Vasluiului, unde se făcea de obicei autostopul. „Citise în ziar cu ani în urmă de cazul preotesei din Creţeşti, găsită moartă în pădure după ce a făcut autostopul, dar nu credea că ei i se poate întâmpla ceva rău”, îşi aminteşte soţul Mioarei. După o săptămână, cadavrul ei a fost găsit de un văcar în pădurea Tătărani, într-un loc unde vin bărbaţi cu prostituate. Ploile puternice din acele zile au făcut ca la faţa locului să nu poată fi găsite probe concludente. Femeia avea faţa desfigurată de o lovitură, iar bijuteriile erau asupra ei. Lipsea doar geanta.

În anii de anchetă, dosarul celor patru crime din Vaslui a trecut prin mâinile a patru procurori. Primul, procurorul Radu Galan a fost la cercetările la faţa locului în cazul primelor trei crime. Al doilea procuror de caz a fost Todică Cernat, iar la scurt timp dosarul a trecut la procurorul Vasile Şelaru. În 2007, dosarul a fost preluat de procurorul Ovidiu Berinde, la care se află şi în ziua de azi. Todică Cernat a ieşit la pensie în 2009, iar Şelaru a ajuns la Parchetul Botoşani.

Comisarul de poliţie Constatin Bărbieru, cel care s-a ocupat de crimele de la Vaslui până în 2007, când a ieşit la pensie, a crezut de la început că toate patru crime  au fost comise de un singur ucigaş: „Pentru statisticile poliţiei vasluiene ar fi fost mai sănătos să fie un singur autor şi nu patru, pe motiv că ar fi mai puţine cazuri cu autori necunoscuţi (AN). Mai erau şefii noştri că, «Băăă! Iar n-aţi făcut! Iar n-aţi găsit! Iar aţi făcut AN-eu?». La unii e importantă statistica. La mine nu: mă gândeam mereu că în locul femeilor ălora putea fi ne­vastă-mea, putea fi fiică-mea”.

Actualul procuror de caz, Ovidiu Berinde, mărturisea în 2008 Jurnalului Naţional că nu e familiarizat cu toate detaliile dosarului. Acum e de părere că sunt mai mulţi criminali în libertate. „Diferenţele dintre Manea, ucisă în 2004, şi Tomozei din 2000 mă fac să cred că nu e vorba de acelaşi autor. Cred că sunt cazuri separate, fără legătură între ele. Şi celelalte două femei ucise în 2000 le-aş lega mai degrabă de situaţia lui Tomozei şi aş presupune că e acelaşi autor care, probabil, în perioada aia, vara-toamna lui 2000, practica un fel de taximetrie”, crede procurorul Berinde. „Dosarul acesta e un regret, un rebut al carierei mele. Nu mai am nici un astfel de dosar la care să nu reuşesc să-i dau de capăt. Îl simt ca pe un handicap, dar nu mai avem nici o informaţie relevantă. Am monito­rizat suspecţi, am avut suspiciuni, unele indicii care nu s-au confirmat. E un suspect în puşcărie pentru un caz similar, dar nu recunoaşte nimic. Momentan nu putem face mare lucru. Asta pentru că nu s-a ridicat ce trebuie de la faţa locului, la timp. Facem analize, în mapele anexe sunt menţionate aceste măsuri”. Ultima măsură dispusă de procuror?! „A fost cea în baza ordonanţei procurorului general al României, nu-i mai ştiu numele, prin care dosarele vechi de tipul acesta să fie date poliţiştilor. De caz se ocupă acum o echipă de poliţişti condusă de comisarul Liviu Munteanu”, precizează Berinde. Toate dosarele femeilor ucise după ce au fost luate cu autostopul se află la Poliţia Vaslui. „Când apare ceva nou, poliţistul vine la mine. Ofiţerii de investigaţii au iniţiativa, iar, când nu pot merge mai departe pe partea de cercetare penală, mă întreabă pe mine. În permanenţă se culeg informaţii, dar nu vă putem spune toţi paşii”, spune procurorul.

Comisarul Munteanu spune că lucrurile încă se mişcă în dosar, „sub directa delegare a procurorului”. Că de curând chiar a fost verificat un suspect, unul plecat din ţară. „Avem tot felul de activităţi: îi verificăm pe cei cu mod de operare similar, pe cei care s-ar potrivi profilului. Zilnic colaborăm cu procurorul”, susţine comisarul. Cât despre absenţa rezultatelor, poliţistul recunoaşte că, după atâţia ani, numai flerul şi norocul ar mai putea face lumină în cazul autostopistelor ucise. Peste patru ani, trei din aceste crime se vor prescrie.

(Ionela Gavriliu – „Jurnalul Naţional”, 13 mai 2011)

Adriana Oprea-Popescu
Se spune că imaginea ucigaşului rămâne imprimată pe retina victimei. Ca-n orice legendă, există un sâmbure de adevăr. Victima, dacă ştii să o „citeşti”, îţi dezvăluie o sumedenie de indicii despre autorul infracţiunii. Locul faptei, dacă este cercetat profesionist, îţi „vorbeşte” şi el, la rându-i. Îţi trebuie însă talent, pricepere şi discernământ ca să „vezi” şi să „auzi”.
„Nu există crimă perfectă, ci doar poliţişti neputincioşi”, mărturiseşte comisarul Constantin Bărbieru, IJP Vaslui. „Cam asta e, nu ai ce-ţi trebuie, nu poţi să intri unde vrei… Dacă în primele două-trei luni nu găseşti un autor la o faptă aşa gravă, şansele să-l mai prinzi scad la 30%-40%. Au fost şi cazuri rare în care am găsit un criminal după 8 ani, după 10 ani. Au mai venit părinţii care nu puteau să moară până nu mărturiseau că feciorul a făcut o crimă cu ani în urmă. A fost un caz prin ’86 pe care l-am rezolvat abia în 1994. Am găsit un moş în faţa unei porţi, înjunghiat. Lovitură de cuţit şi gata. Cine? Ce? Cum? Nu s-a certat cu nimeni, n-avea probleme, un moş de la ţară, pe drum, pur şi simplu. Când l-am găsit pe autor, ne-a spus că totul a durat mai puţin de 30 de secunde. Autorul a ieşit în dimineaţa respectivă din casă la toaletă. A văzut un moş care îşi făcea nevoile pe gardul lui. Şi s-a enervat, a luat cuţitul din casă, s-a dus, l-a înţepat, a sărit gardul înapoi în curte şi s-a culcat la loc. Taică-su, din camera alăturată, nu a auzit nimic. Din discuţii, i-a mărturisit lui taică-su, că bătrânul l-a simţit că s-a schimbat. Şi bătrânul, când a fost să moară, n-a putut să-şi dea duhul până când nu ne-a chemat şi ne-a spus totul. În alte cazuri, dacă nu ai probe palpabile, dar ştii că ăla e criminalul, în sinea ta eşti sigur că e autor, atunci stai după coada lui până îl iau dracii. Ori crapă el, ori crăp eu. Dar am după cine să mă iau. Verificări numai pe el, ascultări, până trebuie să greşească o dată, îl înnebunesc, îl urmăresc, îi fac dosar pentru alte chestii, dacă face alte infracţiuni.”
Anchetele judiciare nu seamănă deloc cu poveştile Agathei Christie. În serialul de reportaje pe care Jurnalul Naţional vi-l prezintă, începând de astăzi, veţi descoperi şi secvenţe bizare, dar şi momente ilare în instrumentarea unor cazuri de omoruri rămase nesoluţionate.
Doctoriţa din Brăila, ucisă cu 54 de lovituri de cuţit, criminalul în serie din Vaslui, nedescoperit nici după 7 ani, cazul tinerei din Eforie, care a murit strangulată cu firul de la încărcătorul de telefon, cazul farmacistelor din Braşov, îngenunchiate şi împuşcate în cap. Cazuri vechi, în care criminalul nu a fost încă pedepsit. Există crima perfectă? Răspunsul stă într-o pildă… Într-o zi, un om şi-a luat copilul şi-a plecat la furat porumb. Înainte să intre în lan, hoţul s-a uitat în stânga, apoi în dreapta, iar copilul său, care era lângă el, l-a întrebat: „de ce faci asta?”. „Ca să nu mă vadă careva când fur”, a spus tatăl. „Atunci de ce nu te uiţi şi-n sus?”, a întrebat copilul.

RISCUL AUTOSTOPISTELOR. Le-a strâns de gât şi le-a aruncat în pădure

Patru trupuri de femei au fost găsite în perioada 2000-2004 risipite prin pădurile din judeţul Vaslui. Ucise prin strangulare (cu un obiect) sau sugrumare (cu mâna) după ce erau luate de o maşină „la ocazie”. În cel mai bun caz, anchetatorii vorbesc despre un criminal în serie, cea mai rea posibilitate fiind ca pentru fiecare victimă să existe un criminal care încă nu a fost prins. În locurile de unde ele au fost „culese” de maşina-fantomă, zeci de femei stau „la ocazie” chiar în acest moment. Ca la o loterie a morţii.

Alex Nedea
Ionela Gavriliu
În acea zi de toamnă, Marcela Tomozei avea multe pe cap. Şi-a convins bărbatul să meargă împreună la Tecuci, să vadă dacă maşina le-a fost reparată. Nu de alta, dar peste o săptămână aveau să cunune şi nu se puteau descurca fără maşină. Au luat „ocazia” până la Tecuci – un TIR care i-a dus chiar în oraş. Seara, au petrecut la un prieten care-i găzduia, iar la un moment dat Marcela şi-a anunţat soţul: „Mâine mă duc la greva sindicatelor din sănătate, la Vaslui. Nu se mai poate, e foame!”. A doua zi s-a trezit, şi-a călcat cămaşa roz şi soţul a dus-o să ia ocazia spre Bârlad. N-a mai aşteptat să vadă în ce maşină i se urcă soţia, obişnuită de altfel să facă adesea autostopul de la Creţeşti la Huşi, unde femeia lucra. Preotul ştia că are o nevastă mai înfiptă decât el, descurcăreaţă şi răzbătătoare în orice situaţie.
Cu două zile înainte, o altă femeie din Vinderei, Vaslui, se pregătea şi ea de drum. Safta Ciubotaru, de 30 de ani, stătea de ceva vreme la sora ei în Bârlad. Descoperise cam de un an că singura şansă pentru a-şi scăpa familia de sărăcie e să muncească la turci, aşa că în ziua de 10 octombrie 2000 voia să meargă la o agenţie de turism din Vaslui, să vadă când se poate reîntoarce la lucru peste hotare. Îşi făcuse planul limpede în cap: avea să ia ocazia de la fabrica de rulmenţi din oraş până la Vaslui, acolo scotea cei 1.500 de dolari strânşi cu greu printre străini şi făcea tot posibilul să plece cât mai curând în Turcia. Şi-a sărutat cei doi copii, Bogdan şi Maria de 11, respectiv 8 ani, şi a plecat grăbită, cu geanta strânsă sub braţ.
Maria Bîru avusese multe greutăţi în viaţă. Răbdătoare, îşi va fi zis în ziua în care s-a decis să bată drumul din Răchitoasa, Bacău, tocmai la Vaslui, la o soră a ei, că pentru a face o mică economie merită tot efortul. Ştia că sora o putea ajuta să ia nişte medicamente necesare ceva mai ieftin. S-a trezit când abia răsărea soarele, şi-a pus costumaşul verde de drum, şi-a plecat la rată. La Berheci a coborât din autobuz şi a fugit să ia trenul spre Bârlad. În ziua aceea trenul n-a mai venit la ora ştiută, aşa că femeia de 46 de ani a decis să ia ocazia până la Vaslui. La urma urmelor, cât putea să o coste?

MIOARA MERGEA DES CU „IA-MĂ, NENE”. Cel puţin o dată pe lună, când o apuca dorul de părinţii din Şişcani. Se ducea la PECO-ul de la marginea Vasluiului, făcea cu mâna şi nu dura o jumătate de oră până o lua cineva. E drept că citise cu ceva vreme în urmă de o preoteasă din Creţeşti care a făcut autostopul şi a dat peste cine nu trebuie, de au găsit-o strangulată prin pădurea de la Tătărani. Dar tot nu se gândea că ei i se poate întâmpla ceva rău. La 20 mai 2004 s-a învoit de la serviciu şi a plecat pe la 6 seara la ocazie. Voia să fie acolo de ziua de nume a mamei, Sfânta Elena. Soţul a însoţit-o până în centrul oraşului, unde a coborât la serviciu, iar Mioara s-a dus la locul de unde lua de obicei ocazii spre Şişcani. Din acest moment, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu femeia brunetă de 29 de ani, îmbrăcată cu haină neagră din imitaţie de piele, pantaloni bej şi saboţi de aceeaşi culoare.

MOARTEA A VENIT CU AUTOSTOPUL.
Nimeni nu ştie încotro îl poartă paşii şi ce îi e dat să găsească. La vorba asta trebuie să se fi gândit un căruţaş, un tăietor de lemne şi un văcar când au descoperit, fiecare în drumul său, mormanele diforme de haine în inima pădurii. La două zile după ce preoteasa din Creţeşti a fost dată dispărută de soţul său, un căruţaş din Zorleni care se îndrepta spre satul lui a zărit lângă fabrica de cărămidă a Bârladului un trup trântit în iarbă. A anunţat Poliţia imediat. Într-adevăr, cadavrul găsit pe spate, cu un genunchi îndoit şi cu braţele desfăcute, aparţinea preotesei care luase ocazia pentru a ajunge la greva sindicatelor din Sănătate.
La câteva luni de la descoperirea de lângă cărămidărie, în decembrie 2000, un tăietor de lemne a dat într-o zi peste un craniu de om. Se afla în inima pădurii Mitoc, în comuna Costeşti, cam la jumătatea drumului dintre Bârlad şi municipiul Vaslui. Când au cercetat zona, poliţiştii au mai găsit un craniu, resturi osoase şi haine la 800 de metri mai încolo de primele descoperiri. Cadavrele erau descompuse până la os, iar scheletele fuseseră dezmembrate de animale. În urma identificării obiectelor de îmbrăcăminte de către rude şi a expertizei antropologice s-a ajuns la concluzia că resturile de oase aparţin Mariei Bîru, dispărută de aproape jumătate de an, şi Saftei Ciubotaru, plecată de acasă în octombrie. Toate cele trei femei făcuseră autostopul undeva între Bârlad şi Vaslui.
Patru ani mai târziu, când speranţele anchetatorilor se subţiau în ceea ce priveşte prinderea criminalului, un văcar cam sărac cu duhul a anunţat şeful de post din satul Tătărani, localitate aflată aproape de Huşi, că a găsit o femeie moartă în lizieră. Şeful de post şi-a anunţat şefii de la centru, care i-au ordonat nu care cumva să se apropie şi să strice urmele. Aşa că primul poliţist ajuns la faţa locului a supravegheat zona până la sosirea armatei de procurori, poliţişti şi medici legişti – cu un binoclu. Femeia cu braţele desfăcute în cruce avea faţa zdrobită şi pantalonii în vine. A murit sugrumată cu o mână. Asupra ei s-au găsit cerceii şi cele două inele.


UN CRIMINAL, DOI CRIMINALI… Aşadar, ce aveau anchetatorii? O sugrumată, o strangulată şi două schelete cărora nu li s-a putut stabili cu certitudine cauza morţii. Toate plecate cu ocazia. Toate găsite pe drumuri lăturalnice ale unei rute circulate. Tomozei şi Manea – găsite în locuri cunoscute ca fiind preferate de bărbaţii care merg acolo cu prostituate. Martorii lipsesc aproape cu desăvârşire, iar la cei care au fost, prea puţin s-a putut pune baza pe declaraţiile lor. Există un portret-robot al suspectului în cazul Tomozei bazat pe descrieri ale unor oameni care susţin că au văzut-o pe preoteasa din Creţeşti într-o Dacia roşie. Dar, aşa cum recunoaşte şi procurorul Berinde, care se ocupă de cazuri: „Portretul nu are semne distinctive, e alb-negru. Poate fi oricine”. Comisarul Bărbieru, cel care a lucrat la cele patru crime, spune că martorii erau „în diferite stări” la data respectivă şi au dat declaraţii contradictorii, nereuşind să o identifice pe preoteasă în fotografiile ce li s-au arătat. „Dacă am fi avut descrierea maşinii criminalului, eram de mult la el”, spune acesta.
Există şi un profil psihologic al prezumtivului criminal. În situaţia în care teoriile anchetatorilor cu privire la mobilul crimelor sunt de natură sexuală, se presupune că asasinul este bolnav psihic, în stare nu foarte avansată. „S-a lucrat în aceste cazuri şi pe foşti condamnaţi, şi pe oameni predispuşi la asemenea fapte, şi pe şoferi care făceau taximetrie din asta fără autorizaţie pe ruta respectivă, şi pe alcoolici, şi pe tot neamul”, admite cu năduf poliţistul de caz, comisarul Constantin Bărbieru, acum pensionat.
Părerile sunt împărţite între cei care lucrează la acest caz: pe de-o parte, unii sunt de părere că e vorba de un criminal în serie, alţii – că ar fi mai mulţi. Procurorul-şef Vasile Şelaru, cel care s-a ocupat iniţial de aceste dosare, spune că nu poate înclina către nici una dintre teorii, existând argumente şi pentru un criminal în serie, cât şi pentru mai mulţi. „În cazurile Manea şi Tomozei există, de exemplu, foarte multe similitudini”, precizează acesta.

CU VEVERIŢA LA ANALIZE. Ceea ce a îngreunat considerabil ancheta este faptul că la data descoperirii a trei dintre victime în România nu se foloseau testele ADN. La ultimul caz, din 2004, Mioara Manea, trupul intrase deja în stare de putrefacţie, iar rezultatele testelor nu au fost relevante. Întrebat care crede că a fost cauza nerezolvării acestor cazuri, procurorul Berinde a spus că lipsa „urmelor materiale” – nu s-a găsit depozit subunghial, semn că victimele au fost luate prin surprindere, nu s-au găsit urme de talpă, urmele de maşină nu i-au ajutat prea mult pe anchetatori, nu s-au putut face teste ADN. La schelete nu s-au observat oase fracturate, semne ale lovirii cu obiecte contondente.
În dorinţa de a-l prinde în sfârşit pe autor, procurorii au periat practic zona în care a fost descoperit ultimul cadavru. „Pe o ramură, aşa, la o înălţime cum ar veni vârful capului unui om, dacă ar sta acolo, şi corespunzător cum o fost târât cadavrul, am găsit nişte fire de păr şi am crezut că alea ne scot din impas. La analiza biocriminalistică a rezultat păr de veveriţă”, îşi aminteşte procurorul Berinde.

VICTIME COLATERALE. În urma celor patru femei au rămas copii şi familii. Pentru unii, viaţa nu a mai avut sens după moartea absurdă a fiinţei dragi, alţii au mers mai departe, iar alţii se forţează să îngroape totul în memorie. Soţul preotesei Tomozei, cu care aceasta avea doi băieţi, pe care visa să-i facă preoţi, s-a recăsătorit la câteva luni după uciderea soţiei; copiii Saftei Ciubotaru au sfârşit în centre de plasament, căci bărbatul i-a murit, iar rudele, numeroase şi sărace lipite, nu şi-au luat pe cap aşa responsabilitate; fiul Mariei Bîru nu i-a făcut nici până azi parastas şi înmormântare creştinească mamei sale, refuzând să ceară certificat de deces pentru un craniu căruia nu-i lipseşte o măsea, aşa cum ţinea el minte că-i lipsea Mariei. Bărbatul Mioarei Manea şi-a stins un timp durerea în băutură, nevenindu-i să creadă că femeia alături de care abia terminase de construit o casă, casa lor, şi cu care plănuise ca până la sfârşitul anului în care aceasta a murit să aibă un copil a sfârşit ca un câine, la o margine de pădure. Tatăl Mioarei a murit şi el la puţin timp după fiica lui, „de scârbă”, cum vorbeşte lumea în Moara Grecilor, localitate aparţinătoare Vasluiului.
După atâţia ani, câteva fotografii dosite prin cărţi sau articole mai vechi de ziar sunt singurele urme ale vieţii celor patru femei. Şi azi, alte femei singure se înşiră de nevoie la ieşirile din oraşe pentru a face autostopul. Pentru că nu ştiu sau nu vor să ştie că un criminal, sau mai mulţi, ar putea să iasă din nou cu maşina la vânătoare. „Vă spun, în anii ăştia, după 2004, când plecam cu maşina către Focşani, mă uitam la orice ocazie. Oare nu mai găsesc o femeie din asta aruncată pe undeva? Mai erau şefii noştri că: «băăă, iar n-aţi făcut, iar n-aţi găsit», iar aţi făcut aneu» (n.r. – Autor Necunoscut). La unii e importantă statistica. La mine nu: mă gândeam mereu că în locul femeilor ălora putea fi nevastă-mea, putea fi fiică-mea”, spune cu sinceritate comisarul pensionar.

„NU există crimă perfectă”

Comisarul Constantin Bărbieru de la IPJ Vaslui vorbeşte despre piedicile care stau în calea unui anchetator în cazul unei crime de acest gen.
„Crimă perfectă… Nu cred că există, există doar… nu-s posibilităţile noastre de aşa manieră uneori să combatem… Nu există crimă perfectă, ci există poliţişti neputincioşi. Cam asta e, nu ai ce-ţi trebuie, nu poţi să intri unde vrei… A fost diferenţa asta între 2000 şi 2004, ne-am gândit că poate criminalul a fost afară, ori a fost la puşcărie, ori n-a mai avut carnet, n-a mai avut maşină. S-ar putea să fie unul care nu are permis. Sunt multe posibilităţi. Erau zile când veneau la muncă oamenii mei la 6:00 şi plecau la 12:00 noaptea. Dacă în primele două-trei luni nu găseşti un autor la o faptă aşa gravă, şansele să-l mai prinzi scad la 30%-40%.
Au fost şi cazuri rare în care am găsit un criminal după opt ani, după zece ani.
Au mai venit părinţii care nu puteau să moară până nu mărturiseau că feciorul a făcut o crimă cu ani în urmă. A fost un caz prin ’86 pe care l-am rezolvat abia în 1994. Am găsit un moş în faţa unei porţi, înjunghiat. Lovitură de cuţit, şi gata. Cine? Ce? Cum? Nu s-a certat cu nimeni, n-avea probleme, un moş de la ţară, pe drum, pur şi simplu. Pe vremea aia nu era discotecă, panaramă, conflicte. Când l-am găsit pe autor, ne-a spus că totul a durat mai puţin de 30 de secunde. Autorul a ieşit în dimineaţa respectivă din casă la toaletă. A văzut un moş care îşi făcea nevoile pe gardul lui. Şi s-a enervat, a luat cuţitul din casă, s-a dus, l-a înţepat, a sărit gardul înapoi în curte şi s-a culcat la loc. Taică-su, din camera alăturată, nu a auzit nimic.
Din discuţii, i-a mărturisit lui taică-su că bătrânul a simţit că fiul i s-a schimbat. Şi bătrânul, când a fost să moară, n-a putut să-şi dea duhul până când nu ne-a chemat şi ne-a spus totul.
În alte cazuri, dacă nu ai probe palpabile, dar ştii că ăla e criminalul, în sinea ta eşti sigur că e autor, atunci stai după coada lui până îl iau dracii. Ori crapă el, ori crăp eu. Dar am după cine să mă iau. Verificări numai pe el, ascultări, până trebuie să greşească o dată, îl înnebunesc, îl urmăresc, îi fac dosar pentru alte chestii, dacă face alte infracţiuni. Dar aici dacă nu ai nimic… Aicea poate o fi şi murit criminalul celor patru femei…”

„Împrejurări obiective”

Procurorul Ovidiu Berinde, Parchetul Vaslui, nu crede că există crima perfectă, doar împrejurări care întârzie rezultatul dorit.
„Nu există crimă perfectă, dar există crime în care, din cauza unor împrejurări obiective, că găseşti târziu cadavrul, nu poţi să prelevezi probe, poţi să ajungi să nu poţi să îi dai de cap. Sau îi dai de capăt târziu. Cum a fost anul trecut cazul cu un criminal găsit după 20 ani. Au început să se certe autorii între ei şi s-a aflat. Victima era un bărbat în vârstă şi cu o stare materială bună. Avea un păcat: îi plăcea să plătească femei, dar din astea tinerele, de 15, 16, 17 ani, pentru servicii sexuale. Una dintre fetele astea era în legătură cu alte două persoane şi s-au hotărât să intre şi să ia banii. S-au dus întâi pe acolo şi au împrumutat o sumă mică, să vadă pe unde ţine banii, şi au constatat atunci că se duce într-o anexă ca să aducă banii şi s-au dus după aceia toţi trei. Fata a intrat în casă, a lăsat uşa deschisă şi în urmă au venit ceilalţi doi, au luat o secure pe care o văzuseră mai înainte pe holul locuinţei, şi i-au dat în cap. După care nu cred că au mai găsit vreun ban. Au luat ceva bunuri, nu au găsit banii. La începutul anchetei, în cercul de suspecţi fusese şi fata asta inclusă, dar nevăzând-o nimeni intrând, ieşind…”

„Jurnalul Naţional”, 12 februarie 2008

CRIMINAL DE OCAZIE. Preoteasa Marcela Tomozei a fost primul cadavru găsit din seria celor patru femei care au făcut autostopul şi au sfârşit sugrumate în pădure

Cu puţină vreme înainte de 12 octombrie 2000, preoteasa din Creţeşti, Vaslui, avea un coşmar care se tot repeta în fiecare noapte. Visa capete de om. Cu gândul la Dumnezeu, a ţinut câteva zile de post. Avea să fie ultimul. A fost găsită strangulată cu propria eşarfă.

Alex Nedea
Ionela Gavriliu
În dimineaţa zilei de 11 octombrie 2000, Marcela Tomozei, 29 de ani, îşi vedea de treabă în cabinetul ei din Spitalul Municipal Huşi. Soţia preotului din comuna vasluiană Creţeşti era angajată aici de un an şi jumătate ca asistentă medicală. După ce a conectat la aparat ultimul pacient, şi-a dat jos halatul, le-a amintit colegelor că se vor vedea mâine la greva sindicatelor din sănătate, care avea loc la Vaslui. A plecat împreună cu soţul, care o aşteptase să-şi termine tura. Strabiliseră de dimineaţă că, după ce iese de la serviciu, vor pleca la Tecuci, acolo unde aveau lăsată la reparat o maşină ARO.

GREVA MORŢII. Au ieşit la autostop şi, în mai puţin de 5 minute, au găsit un tir care i-a lăsat exact în oraşul gălăţean. Seara, au avut de sărbătorit ziua de naştere a prietenului din Tecuci la care erau cazaţi, preot şi el. Părintele din Creţeşti a aflat a doua zi, dis-de-dimineaţă, că nevasta voia să meargă la Vaslui. I-a spus aşa: „Eu mă duc la grevă, nu se mai poate, e foame!”, şi-n acest timp îşi călca o cămaşă pentru drum. Preotul a condus-o până la locul unde zeci de oameni aşteptau ocazia spre Bârlad. Nu a mai aşteptat să vadă în ce maşină i se urcă nevasta şi s-a întos la casa prietenului preot, urmând să se ducă singur să-şi verifice maşina ARO.
La 13 octombrie, Sergiu M., un ţăran din comuna Zorleni care se învecinează cu Bârladul, trecea cu căruţa pe lângă fabrica de cărămidă a oraşului spre casă. A văzut pe partea dreaptă, printre crengile unor copăcei, la o distanţă de 30 de metri de drum, o femeie. Întinsă pe spate, cu un genunchi ridicat şi cu braţele deschise pe lângă corp. Şi-a dat seama că femeia zăcea fără suflare şi a anunţat poliţia. Aşa a fost găsit cadavrul Marcelei Tomozei. Drumul ei de la Tecuci la Vaslui se oprise la mijlocul distanţei.Eduard Tomozei avea promisiunea soţiei că se va întoarce înapoi la Tecuci în aceeaşi zi. După grevă, îşi făcea tura la spital, la Huşi, şi apoi lua o ocazie spre Tecuci.

DRUM ÎNTRERUPT. Văzând să soţia nu mai apare, preotul a pus mâna pe telefon şi sunat acasă la soacră. Nu fusese acolo. A sunat apoi la serviciu. „În ziua grevei, mi-a spus o colegă că nu a ajuns Marcela. Apoi a sunat şi soţul la spital să afle dacă a ajuns la serviciu. I-am spus că nu. Atunci l-am auzit zicând: «Înseamnă că a dispărut». Nu ştiu de ce era el aşa sigur că a dispărut şi că nu era poate în altă parte”, povesteşte acum asistenta-şef de la Spitalul Municipal Huşi, Simona Manea. „După ce am auzit la spital că nu a ajuns la muncă, am înţeles că dispăruse, pentru că nu existase vreo zi în care ea să nu se ducă la serviciu, nu făcea rabat de la aşa ceva”, ne explică Tomozei. După telefonul dat la spital, părintele a încetat să o mai caute pe la cunoştinţe şi a început să sune pe la spitalele de la Bârlad şi de la Vaslui. Se gândea că femeia a luat o maşină care făcuse accident pe drum. Spre seară, a anunţat Poliţia că nevasta lui dispăruse. A doua zi, şeful de post din comuna în care avea parohie i-a spus că a fost găsită o femeie moartă lângă Bârlad, dar că pare de 20 de ani, nu de 30.
„Auzind că e atât de tânără, nici nu voiam să mă duc să o recunosc. Dar mi-a spus ceva de nişte şireturi mai deosebite la cizmele femeii găsite acolo şi atunci mi-am dat seama că ea era. Nevasta mea avea nişte cizme cumpărate de curând, cu nişte şnururi aparte la spate. Am mers la Bârlad, mi s-au arătat poze, am recunoscut-o şi asta a fost”, rememorează preotul, care spune că încearcă să lupte cu acele amintiri îngropându-le cât mai adânc în memorie.

MAŞINA – FANTOMĂ. Nu se ştie ce s-a întâmplat exact cu Marcela Tomozei în ziua de 12 octombrie 2000. La Tecuci a fost văzută de un martor urcându-se într-o Dacie papuc albastră, dar e foarte probabil ca la Bârlad ea să fi schimbat maşina cu o alta în care avea să-l întâlnească pe criminal. La dosar mai există declaraţiile unor martori care ar fi trecut cu o căruţă pe la Cărămidărie în acelaşi timp cu criminalul. Aceştia susţin că au văzut o Dacie roşie care transporta pe bancheta din spate o femeie. În acel moment nu şi-au dat seama dacă femeia din spate era vie sau moartă. Maşina ar fi oprit când s-a apropiat căruţa, iar după trecerea ei ar fi accelerat, ar fi virat dreapta, intrând în liziera de salcâmi unde a fost găsit corpul. Comisarul Constantin Bărbieru, poliţistul care a anchetat cazul, acum pensionat, pune totuşi la îndoială declaraţiile martorilor: „Problema e că acei martori erau la data respectivă cam bine băuţi. Era o căruţă cu oameni din Dealu Mare, în diferite stări. Nu puteai pune bază pe ceea ce zic, dar nici nu puteai să elimini. Ne-am bazat mai mult pe declaraţiile unuia singur dintre cei cinci care erau în căruţă, o femeie care era din Bucureşti”. Roţile au lăsat urme la faţa locului, din care puteai stabili exact pe unde a intrat maşina. Traseul era acelaşi cu cel indicat din martori. Procurorul de caz, Ovidiu Berinde, susţine însă că urmele de anvelopă nu ar fi de Dacie, ci de alt tip de autoturism. Comisarul îl contrazice însă că anvelopele cu pricina se puteau folosi şi la Dacie, şi la alte trei tipuri de autoturisme printre care Cielo, Tico, ARO.
După ce a băgat maşina între salcâmi, criminalul a luat probabil cadavrul în spate, l-a mai cărat câţiva metri în lizieră, după care l-a aruncat de pe umăr. Aşa a dedus comisarul Constantin Bărbieru, luându-se după poziţia în care a fost găsită victima. Totuşi, ar fi trebuit ca a doua zi să se fi găsit la locul respectiv urmele de paşi ale criminalului. Primul procuror care s-a ocupat de caz, Vasile Şelaru, pune lipsa urmelor de picior mai degrabă pe posibilitatea ca trupul femeii să fi fost aruncat direct din autoturism, contrazicându-l pe poliţist. Procurorul Berinde, care a preluat cazul de la Şelaru, susţine ideea că victima a fost cărată în braţe. „Nu s-au găsit însă urme de picior pentru că locul era acoperit cu iarbă şi trecuse destul timp (cadavrul a fost găsit a doua zi de la data dispariţiei – n.r.) ca iarba călcată să se poată ridica”, spune Bărbieru. Din planşa de la dosar reiese că de la locul în care a fost găsită ultima urmă de maşină până la tufele în care a fost aruncat trupul preotesei sunt aproximativ 10 metri.

SCENARII POSIBILE. Crima nu a fost comisă la locul unde a fost găsită victima, căci acolo nu s-au găsit urme de luptă. „Noi am elaborat mai multe ipoteze. Una dintre versiuni a fost că e posibil ca femeia să fi stat pe locul din faţă-dreapta, iar un alt agresor, care se afla în maşină lângă şofer, ar fi putut să o stranguleze”, susţine procurorul Berinde. La necropsie s-a stabilit că moartea Marcelei s-a cauzat strangulării cu un material textil, cel mai probabil cu eşarfa pe care femeia o avea la gât şi care a lăsat urme pe pielea gâtului. Eşarfa nu a fost găsită. „Nu au fost găsite semne de luptă. Deci o femeie care se apără, mai zgârie, mai găseşti una-alta. Probabil a fost luată prin surprindere”, spune Berinde. În afară de urmele de strangulare de pe gât au mai fost găsite urmele unei lovituri pe partea dreaptă a capului. E posibil să fi fost lovită ori cu pumnul ori să fi fost atinsă de stâlpul portierei maşinii, în momentul în care a fost coborâtă.



ANCHETĂ ÎNFUNDATĂ
. În 2000 încă nu se puteau face testele ADN care ar fi uşurat munca anchetatorilor şi în acel moment nici nu s-au recoltat nici un fel de probe, pentru o eventuală cercetare ulterioară. Deşi au trecut mai bine de şapte ani de la data crimei, anchetatorii par a fi la fel de departe de ucigaş ca şi în primele zile. „Bănuiala ar fi fost că individul sau indivizii locuiau prin zona Bârladului. De fiecare dată când ajungea la parchetele locale o infracţiune gravă, în care se punea problema unui viol identic ca mod de operare, tot o femeie luată la ocazie, abătută de la drum… imediat eram sesizaţi şi noi şi făceam pe linia noastră cercetări separate”, spune procurorul Berinde, care îşi aminteşte că, înainte de 2000, mai fuseseră două cazuri similare de omor, dar autorii fuseră prinşi. Au fost verificaţi şi acei doi criminali, dar unul era în puşcărie la data comiterii crimei şi celălalt – în stăinătate. Anchetatorii i-au verificat pe toţi cei care toamna şi primăvara, momentele culminante ale navetei cu „ia-mă, nene”, practicau taximetrie neautorizată între Bârlad şi Vaslui. Fară nici un rezultat. „S-a lucrat şi pe foşti condamnaţi, şi pe cei care sunt predispuşi la astfel de fapte, şi pe alcoolici, şi pe tot neamul…”, zice comisarul Bărbieru dezamăgit.



PORTRET DE UCIGAŞ.
Din declaraţiile martorilor din căruţa care ar fi trecut în ziua crimei pe lângă maşina roşie ce a intrat în lizieră s-a făcut un portret-robot, dar care nu a folosit mai deloc în anchetă. „E un portret alb-negru, nu prea are semne distinctive. Poate să fie oricine”, oftează Berinde, procurorul care în afară de cazul preotesei a anchetat în paralel şi exorcizarea de la Tanacu. S-a apelat apoi la mai mulţi specialişti pentru a se face un profil psihologic al criminalului. Aproape toţi au fost de părere că e vorba de un bărbat cu afecţiuni psihice, dar care nu sunt într-o formă prea avansată. În ciuda cercetărilor, nu a existat niciodată un suspect principal şi doar un singur om a fost adus în faţa detectorului de minciuni în toată această anchetă. Soţul victimei. S-a presupus că preotul ar şti ceva despre identitatea ucigaşului, dar ar fi vrut ca doar el şi Dumnezeu să ştie cine i-a ucis nevasta. „Îl bănuiam şi de nişte afaceri mai puţin curate şi ne gândeam ca dacă nu cumva o persoană, pe care ar fi înşelat-o într-o anumită tranzacţie, ar fi putut comite din răzbunare crima. Erau nişte informaţii care nu s-a putut stabili dacă sunt sau nu reale”, zice Berinde. Preotul recunoaşte că vindea în acea perioadă icoane, dar erau icoane pictate de el. „Mie mi s-a părut ciudat că s-a căsătorit foarte repede. Am impresia că nici nu s-au împlinit 40 de zile”, îşi aduce aminte colega de la spital a preotesei, Simona Manea. Preotul se apără zicând că de fapt s-a recăsătorit după trei luni, iar graba s-a datorat unui motiv profesional. „Noi, preoţii, nu avem voie să stăm neînsuraţi. Au venit şi şefii mei la mine şi mi-au zis să mă căsătoresc.” Suspiciunile asupra părintelui s-au stins imediat ce acesta a acceptat să fie supus testului cu detectorul de minciuni, pe care l-a trecut.

AGRESIUNE SEXUALĂ ŞI NU PREA.
În cazul preotesei, nici mobilul crimei nu este o certitudine. La prima vedere pare că scopul ucigaşului a fost tâlhăria. Din spusele preotului, Marcela purta în ziua morţii mai multe bijuterii de aur: o brăţară cu lănţişor, un lănţişor cu cruciuliţă, o verighetă şi un inel cu montură. Nu au mai fost găsite pe cadavru. În geantă avea 100.000 de lei, actele şi un acatist. Există însă mai multe ipoteze privind motivul crimei. „E posibil să fi fost omorâtă în scopuri sexuale. Ceea ce a luat de la ea, ori le-a luat ca să dea altă tentă faptei, ori e bolnav psihic şi-şi ia oarece amintiri”, explică Bărbieru, care crede mai puţin în varianta jafului. Ipoteza tâlhăriei pare şi mai puţin plauzibilă în ochii părintelui: „Bijuteriile nu erau ţipătoare. S-a spus iniţial că cică Marcela ar fi fost plină de aur, când de fapt noi eram calici rău de tot. Lănţişorul, care avea un gram-două, nici nu cred că se vedea că ea avea pe ea un palton”.
Comisarul crede că a fost omorâtă mai degrabă de un maniac sexual. Totuşi, nu s-au găsit semnele unui viol, iar hainele de pe victimă erau în ordine. „În 2000 nu aveam posibilitatea de a face testele ADN şi s-a stabilit că în ziua în care a plecat, la 12 dimineaţa, avusese raport sexual cu barbatul ei. Nu prea s-a putut preciza dacă a fost violată sau nu”, recunoaşte Bărbieru. O femeie care nu împlinise 30 de ani omorâtă. O familie distrusă. Doi orfani. Un criminal în libertate. Un caz în care „nu prea s-a putut stabili” mai nimic.

„O femeie răzbătătoare, căreia nu-i era frică de nimic”

Marcela le vorbea mult colegelor de la serviciu de familia ei. Era foarte mândră de cei doi băieţi ai ei. Voia să-i facă pe amândoi preoţi, ca pe tatăl lor. „Era o femeie foarte credincioasă”, îşi aminteşte fostul soţ. „Când a murit, băiatul cel mare avea 8 ani şi cel mic 6. Le-am spus că mama lor a murit pentru că era bolnavă. I-am surprins într-o zi că se certau: ăla mic spunea că ei nu sunt orfani, iar ăla mare îl contrazicea: «Măi, da’ prost mai eşti, noi suntem orfani de mamă»”, rememorează Eduard Tomozei. Toţi cei care au cunoscut-o pe Marcela zic despre ea că era o femeie puternică. „Era răzbătătoare. Nu îi era frică de nimic. O întrebam cum de nu are teamă să meargă singură cu autostopul, că venea de la ea de-acasă, din Creţeşti, până la Huşi, la spital, cu autostopul din când în când. Mai venea şi cu maşina personală. Conducea singură prin pădure noaptea şi o întrebam dacă nu îi e teamă că va avea vreo pană, ceva. Zicea că nu îi e frică deloc”, povesteşte asistenta-şefă de la Spitalul Municipal Huşi, Simona Manea. Şi preotul ştia că mergea singură cu ocazia, dar nu îşi făcea griji în privinţa asta. „Cu o săptămână înainte mersese la Tecuci tot cu ocazia. Ştiam că avea fler, că nu se urca la oricine în maşină. Era isteaţă foc”.

„Jurnalul Naţional”, 13 februarie 2008